Dacă ar fi să luăm în considerare opinia doctorului Traian Stoicoiu, repusă recent atenţiei publicului, conform căreia monumentele ansamblului sculptural realizat de Brâncuşi, în Târgu –Jiu, ar avea în fapt alte nume -„Coloana sacrificiului infinit”, „Masa apostolilor neamului” şi Monumentul „Întregirii neamului” (Poarta sărutului) – “compus din doi stâlpi, fiecare stâlp alcătuit din alţi 4 stâlpi uniţi la partea de sus cu o grindă. Sărutul înseamnă unirea.
Cei 8 stâlpi reprezintă cele 8 regiuni care se alipiseră patriei mamă, România”, parcă am reveni undeva în planul celor spuse de marele sculptor când a plecat din ţară, în 1838, – nici nu ştiţi ce vă las eu aici!
Azi se împlinesc 53 de ani de la intrare în planul subtil al creaţiei divine a olteanului asemănat de foarte multe ori cu Socrate, dat fiind natura sa iubitoare de înţelepciune şi frumos, filosoful fiind şi el la început sculptor. Bine zidit fiziceşte, robust şi foarte sănătos… Era loial, sincer şi amabil, stăpânit de puternice sentimente morale şi religioase, plin de spirit şi umor, totdeauna cu răspunsul gata atunci când era nevoie, … curajos”, cam aşa ni-l prezintă K.Vorlander pe Socrate şi parcă îl recunoaştem în această caracterizare pe Brâncuşi.
Dar, vă puteţi întreba, ce rost are prezenţa unui astfel de subiect într-un editorial, când la dezordinea zilei se pot înfăţişa atâtea şi atâtea alte manifestări ale geniului nostru neclăditor decât de monumentale probleme actuale şi stricătoare de speranţe. Însă, nu este aşa, mereu îşi va găsi un rost aducerea în faţa conştiinţei noastre, şi aici mă refer în principal la noi, gorjenii, a celui ce ne-a oferit un renume, o identificare spaţială, temporală şi mai ales spirituală, un arhetip pe care nu ar trebui să-l uităm, ci să-l mitizăm în fiecare dintre noi şi în generaţiile ce vor veni. Numai aventura existenţială ce a traversat-o Brâncuşi şi ar fi îndeajuns să se constituie ca un exemplu predat, cu mult suflet, în şcolile din Gorj.
Pe fiecare frontispiciu al fiecărei instituţii, fie ea din domeniul educaţiei, sănătăţii, administraţiei, culturii, ar trebui înscrise cu litere de aur, ca evidenţiere a valorii cuvintelor sale: Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac!… Căci am venit pe lume cu o menire! Dar ce zic eu de frontispicii, când ele, aceste litere, ar trebui să fie dictonul oricărui gorjean, oricărui român adâncit în datoria sa de naştere la sânul acestui popor. Dacă eroii considerau înainte de luptele ce-i aşteptau că sunt datori cu o moarte faţă de patrie, oare ce ne împiedică pe noi, cei de azi să afirmăm şi să trăim în acest spirit – cu o viaţă suntem datori, în faţa conştiinţei noastre, în faţa familiilor noastre, a spiritului locului în care ne-am născut, dar mai ales în faţa viitorului care trebuie să îl aibă Gorjul, pentru că aici trăim, şi România, pentru că pământul şi aerul sunt româneşti iar noi ne numim români.
Aşadar ce rost are să tot vorbim despre Brâncuşi? Are! Pentru că, în fapt, vorbim despre noi, dar noi nu conştientizăm asta, ci îi rostim numele ca pe unul căruia străinii îi recunosc valoarea, şi ne mirăm de ce ei se miră că noi nu facem mai nimic să-l readucem, prin ceea ce ne-a lăsat moştenire, în atenţia prezentului după care se scrie mereu istoria. Constantin Brâncuşi este monumentul ce ni l-a dăruit destinul şi la aşezat la Masa apostolilor neamului, dar neamul… este acum cioplit de dalta politică.
Gheorghe Munteanu
