Încă de la intrarea în ţara noastră, Regina Elisabeta şi-a declarat ataşamentul faţă de pământul românesc, „ochiul nu mi se satură de bogăţiile culorilor sub cerul ţării, care în ziua aceea era albastru ca peruzeaua, iar seara dădea într-o culoare galbenă şi strălucitoare, plină de pulberea de aut la apusul astrului…”.
Pe lângă darul de a fi iubitoare şi susţinătoare înflăcărată a culturii, ştiinţelor şi artelor, Regina Elisabeta este prima şi, din păcate, ultima, Prima Doamnă a istoriei româneşti prin bogăţia operelor sale de caritate, deschizând mai multe societăţi filantropice.
„Pâinea zilnică”, consolidarea stabilimentului „Elena Doamna” şi Vatra luminoasă (orbii sunt chemaţi a răspândi în lumea noastră, atât de oarbă, lumina lor sufletească şi înţelepciunea adâncă – „Ţesătoarea şi Munca” (pentru femeile sărace, cu lucrul de mână productiv), azilul „Elisabeta”.
Instituie organismul „Surorile de caritate” şi spitale improvizate pentru îngrijirea răniţilor din război, ceea ce i-a adus recunoştinţa de „mama răniţilor” (Din purpură când descinde/Şi-n catrinţă românească/La săraci şi la copii/Mâna darnică întinde…”, B.P. Haşdeu).
A fost fascinată de costumul naţional şi de „cântecul poporului”, dar a scris numeroase lucrări inspirate din realităţile româneşti (poezie, proză, teatru, librete de opere muzicale şi a tradus, totodată, în limba germană, opere ale scriitorilor români, introducându-le în circuitul universal de valori. Menţionăm câteva lucrări originale ale talentatei scriitoare Carmen Silva (pseudonim): „Poezii româneşti”, „Poveştile Peleşului”, „Vârful cu Dor”, „Meşterul Manole”, „O idilă în luncă”, „Insula Şerpilor”, „Cugetările unei regine” etc. Această iubire înflăcărată pentru patria adoptivă a fost moştenită şi de succesoarea ei, Regina Maria. Important este pentru noi faptul că a dorit mult să-l cunoască pe Mihai Eminescu, întâlnire unică în cultura noastră, facilitată de Titu Maiorescu, după spectacolul cu piesa reginei „Vârful cu Dor”, în traducerea marelui poet. Din păcate, întâlnirea a avut loc după primele simptome de boală ale poetului, iar la insistenţele criticului de „a se îmbrăca cât mai bine”, Eminescu se arăta reticent încât Maiorescu exclamă: „El însuşi, Rege al Cugetării Româneşti, cărui rege să se încline?!…”. Din cartea „Memorii” a Elenei Văcărescu, extragem câteva date dintr-un jurnal al reginei:
„Eminescu apărea neliniştit şi răvăşit, ca VENIT DIN ALTĂ LUME; a tenebrelor… Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc, se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. MI-A SĂRUTAT MÂNA grăbit, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau invers… privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri”.
Din Ceaşca de ceai, pe care Poetul o primeşte chiar din mâinile Reginei, „cu stângăcie, însă cu blândeţe” a băut ceaiul cu sete. Trăsăturile fetei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, obrajii brăzdaţi de riduri albăstri, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile. Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca cu ceai, pe care i-am servit-o însămi, a fost singurul lucru ce i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui ZEU SERVIT DE O MURITOARE.
În toată viaţa mea el a rămas pentru mine imaginea poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a celui poet aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită, dar duioasă ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: «versurile se desprind de noi ca frunzele de copaci», a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate”.
Regina pământului românesc s-a ridicat până la regele poeziei româneşti. Nu degeaba Platon cerea societăţilor: „regii filozofi şi filozofi regi”!
Prof. Virgil Cercelaru
P.S. Regina Elisabeta (17 dec. 1943 – 1 febr. 1916)
