Nu fără motive, tranziţia, mai puţin decât Comunismul, l-a aruncat pe Eminescu la periferia culturii române, de îndată ce imperativele sale din poezie şi publicistică sunt total ignorate de către cei vizaţi. Suntem nevoiţi să repetăm banala, dar adevărata, constatare că Opera Sa este mai actuală ca oricând, de îndată toţi vorbitorii, denumiţi „analişti şi investigatori”, clamează inegalitatea socială, antinomiile bogăţie şi corupţie pe de o parte şi sărăcie – populaţie de rând, de cealaltă parte. Nu înseamnă acest lucru o recunoaştere făţarnică a mesajului cuprins în celebrul poem de debut literar al Marelui Creator, „Împărat şi proletar”.
Am fi totuşi curioşi să ştim dacă cei din Sfatul Ţării ar putea VOTA reintroducerea în manualele şcolare a operei menţionate, ca şi a altora la fel de actuale, cum este Scrisoarea III?!… Răspunsul este categoric NEGATIV, de îndată ce aceia care „NE FAC LEGI şi ne pun biruri… îşi votează venituri SUPERPUSE” (salarii şi pensii speciale).
Ce altă denumire merită acei care ne conduc, în viziunea eminesciană, dacă nu „smintiţi şi mişei”, invocat fiind simbolul dreptăţii medievale româneşti, Vlad Ţepeş.
Aria vocabulelor „mişei şi smintiţi” este extinsă în continuare de Eminescu: canalii, panglicari, irozi, flecari, nezori, găgăuţi, saltimbanci, gunoi, bestii, lacomi, perfizi, fameni, cei „nominalizaţi” neavând alt rol în fruntea societăţii decât „CÂŞTIGUL FĂRĂ MUNCĂ”. Regele Cugetării Româneşti, cum l-a denumit marele său contemporan Titu Maiorescu, îi trimite mai întâi la „PUŞCĂRIE” pentru hoţiile din vârful piramidei (metamorfozate), coafate pervers în „fapte de corupţie”, convinşi fiind că pentru ei legile n-au nicio aplicabilitate.
Cu patru secole înainte, celebrul filozof şi scriitor olandez, părintele umanismului medieval, în capodopera sa „Elogiul nebuniei”, în trei volume, satiriza metehnele corpului monahal şi ale celui clerical, împărţindu-i în „canalii şi imbecili”, biciuind aceleaşi racile ale societăţii sale ca şi Eminescu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Diagnosticul este acelaşi, hoţiile intră în sfera „canaliilor”, iar imbecilitatea în cea a patologicului mental. Se înţelege că se impune aceeaşi conduită terapeutică eminesciană („puşcăria şi casa de nebuni”), ca să nu mai amintim de stâlpul infamiei populare (Îi e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!), dar vindecare nu va fi niciodată!/Nu spera că vezi mişei/La izbândă făcând punte,/Te-or întrece nătării/De ai avea şi stea în frunte”.
Marilor noastre aspiraţii postdecembriste Eminescu, ca şi Erasmus, le opune un pesimism implacabil: Să vezi marile ASPIRAŢII că-s reduse la NIMIC/CĂ DOMNESC ÎN LUME RELEU, că nu pe toţi opune.
Numai o totală răsturnare a ordinii sociale şi politice ar mai putea salva starea degradantă a prezentului: „lanţul de sclavie, sceptrul de fier, răsufletele hâde” nu pot fi îndreptate decât prin înlăturarea „TIRANILOR CE PIER” de către „POPORUL ÎMPĂRAT”.
Numai aşa putem aprecia afirmaţia păunesciană EMINESCU-I ROMÂNIA/TĂINUITĂ ÎN CUVÂNT.
Prof. Virgil Cercelaru
