Lângă Mănăstirea Tismana, la mică distanţă de peştera în care a fost depozitat între 1944 şi 1947 tezaurul României, adică cele 244,9 tone de aur, se construieşte de zor. Aici va fi ridicat Muzeul Tezaurului, investiţie aparţinând Băncii Naţionale a României(BNR), la 69 de ani de la adăpostirea aurului ţării în grota de la Tismana. Din păcate, în construcţia care se plămădeşte acum, cu ajutorul şi al Mitropoliei Olteniei, nu se va depozita nici măcar un gram din aur, ce să mai vorbim de vreun lingou, ci se vor afla doar documente preţioase legate de drumul făcut de casetele de lemn, pline cu materialul preţios, dar şi de actele încropite între anii respectivi. Autorităţile din Tismana nu sunt implicate în acest proiect care va costa cei doi investitori cam 120.000 de lei.
Într-un an de zile ar fi trebuit ca Muzeul Tezaurului să fie funcţional, cel puţin asta este trecut în autorizaţiile de construcţie aprobate de autorităţile din Tismana. Lucrările însă înaintează cu dificultate, Muzeul despre care s-a auzit din 2011 construindu-se abia acum. “Se fac încă lucrări legate de structura de rezistenţă. Ştiu că într-un an de zile muzeul trebuie terminat dar nu cunosc graficul de lucrări. Primăria Tismana a acordat doar autorizaţia de construcţie Mănăstirii, implicate în proiect alături de BNR. Muzeul, chiar dacă nu suntem implicaţi în investiţie, este un beneficiu pentru localitate, întregind patrimoniul turistic din Tismana. Acesta va rememora un episod din istoria noastră, construcţia nefiind una laică”, a declarat edilul localităţii, Marian Slivilescu.
Edilul a menţionat că a discutat cu Mitropolitul Olteniei, Irineu, rugându-l să ajute comunitatea şi pentru realizarea unei mori şi a unui joagăr pe apă, în apropierea mănăstirii.
“Am vrea să se reconstruiască un joagăr pe apă şi o moară, lângă mănăstire, care pot utilizau forţa apei, pentru a măcina şi a tăia lemne. Mitropolitul s-a arătat deschis la acest proiect”, a completat primarul din Tismana.
Anamaria Stoica
Drumul tezaurului
Operaţiunea Tismana, de ascundere a tezaurului României, spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a făcut obiectul Dosarului nr.20 al Direcţiei Administrative aflat în arhiva Băncii Naţionale a României. Prin operaţiune s-a evitat repetarea greşelii de a se transporta tezaurul într-o ţară străină aşa cum a fost transportat în Rusia în anul 1917, cu toate că după ocuparea oraşul Cernăuţi de către trupele sovietice, la 27 martie 1944 guvernatorul BNR prin scrisoarea nr. 318056 susţinea trimiterea tezaurului în străinătate. Guvernul român însă, presat de pericolul real al unei invazii sovietice, pregăteşte ascunderea tezaurului la Tismana având în vedere că în 1942 avusese loc aici un incendiu. Sub pretextul „reparaţiilor” se puteau începe lucrările de amenajare şi depozitare a tezaurului. Soluţia finală a fost însă amenajarea unei grote în Peştera Mânăstirii, la confluenţa dintre stratul calcaros si rocile granitice prin care se prelingea pârâul subteran al Gurniei. Rocile granitice de la Tismana conţinând platină erau însă extrem de dure în porţiunea mijlocie a peşterii. De aceea, s-a preferat amenajarea grotei în ultimul strat calcaros care, evident, se putea sparge mai uşor. La începutul lunii iunie 1944, din dispoziţia Consiliului de Administraţie al BNR, “Planul de lucru pentru refacerea mănăstirii Tismana” era gata. Era întocmit de arhitect R. Dudescu şi supervizat de inspectorul general Zănescu. La sfârşitul lui mai 1944 lucrurile se precipitau pe front şi în consecinţă, la 7 iunie, secretarul general al BNR emite o circulară în care făcea cunoscut ca atât Consiliul de Administraţie, cât şi Consiliul General al Băncii a aprobat mutarea parţială sau totală a tezaurului Băncii din Bucureşti şi depozitarea sa, în caz de nevoie, la mănăstirea Tismana.
Ar fi fost prea târziu mutarea tezaurului în străinătate, aşa că, paragraful din nota trimisă la 4 iulie 1944, vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, prin care guvernatorul BNR arăta că în luna martie se pronunţase pentru „…punerea la adăpost, în străinătate, a stocului de aur al BNR” nu rămăsese decât un act formal prin care guvernatorul BNR plasa, tehnic şi juridic, guvernului, toată responsabilitatea unui eventual eşec al operaţiunii. De altfel, scrisoarea avea menţiunea “Strict personal şi confidenţial”, guvernatorul BNR specificând că lucrările de la Tismana “s-au executat în urma ordinelor date de guvern”. Ca urmare, se dispune ca Marele Stat Major să fixeze garda necesară şi să disloce un batalion, care primeşte ordin „să ocupe localitatea”. Astfel, din vara anului 1944 şi până în anul 1947, în valea Tismanei nu se va mai putea intra fără o legitimaţie. Şapte posturi fixe pe şoseaua principală, pe uliţele şi cărările adiacente, precum şi patrulele permanente din pădurile Eroni şi Pocruia, făceau din zona Mânăstirii Tismana un perimetru intangibil pentru orice străin care ar fi gândit să pună piciorul aici.
La data de 8 iulie 1944, guvernatorul BNR a mai luat încă o decizie: “Domnii administratori Mihail Lozeanu şi Alexandru D. Neaga se deleagă ca – asistaţi de domnul cenzor Caribol – să supravegheze operaţiunile de transportarea şi depozitarea aurului la mănăstirea Tismana din judeţul Gorj”. În aceeaşi notă de plasare a responsabilităţii, conducerea BNR mai cere şi acordul scris al guvernului pentru a evacua tezaurul fără teamă şi cât mai rapid. Valorile depozitate în grotă erau:
“Monezi: 1641 casete în greutate brută de 82.742,560 kg, din care 67.575,60258 kg aur;
Lingouri tip internaţional: 1372 casete în greutate brută de 73.495,575 kg, din care 67.761,31306 kg aur;
Lingouri tip standard: 1022 casete în greutate brută de 56.007,170 kg, din care 54.337,07480 kg aur.
Total general: 4035 casete în greutate brută de 212.245,305 kg, din care 189.673,99044 kg aur.
Aur polonez în păstrare: 51 casete, în greutate brută de 3.057,450 kg.
Conform cărţii tipărite de conducerea BNR, prezenţa acestui “rest de aur polonez” la Tismana „vine sa sublinieze încă o data responsabilitatea cu care partea română şi-a onorat angajamentele asumate faţă de Polonia în condiţiile istorice deosebit de grele din 1939”.
Cartea mai semnalează că tezaurul fusese depus iniţial “într-o pivniţă”. Este vorba de pivniţa în care se presupunea că fusese construit pe loc butoiul lui Nicodim de 36000 de ocale (Ion Conea). Astăzi acolo sunt instalate bateriile de apă caldă folosite pentru încălzirea centrală a mânăstirii. Ascunzătoarea ar fi fost prea „la curte” deci insuficient de sigură şi atunci s-a decis amenajarea unei «grote» după primul sifon din fundul galeriei centrale al Peşterii Mânăstirii. A fost o idee extrem de ingenioasă: sifonul s-a putut bloca cu blocuri mari de piatră din care ţâşnea … apa. Iar cum peştera la intrare era destul de largă şi numeroase mici „nişe” existau în pereţii calcaroşi, un necunoscător putea presupune că pe acolo ar fi putut fi intrarea „secretă” spre tezaur şi nicidecum pe la izvorul plin de apă.
Tezaurul a stat destul de bine ascuns la Tismana cu toate că în sat se aflase secretul măsurilor extreme de siguranţă de pe Valea Tismanei, în momentul când o maşină, supraîncărcată cu aur, rupe podul Sohodol din Lunca Tismanei şi cade în pârâu. O ladă de 50 kg de aur se sparge iar un grup de ciobani se holbează la lingourile de două kilograme împrăştiate în albia Sohodolului. Totuşi, spre cinstea lor, locuitorii n-au spus nimic străinilor întâlniţi despre tezaur. Atitudinea se datora şi măsurilor excepţionale care insuflau o oarecare teamă în sat. Femeile mergeau la slujbă la mănăstire numai cu bilet de voie eliberat de comenduirea garnizoanei. Armata legitima şi întregul personal al Întreprinderii Forestiere CFF Apa Neagră care urca cu trenul forestier la pădure. De la mecanicul de locomotivă până la tăietorii, ţapinarii şi funiculariştii care asigurau încărcăturile cu masă lemnoasă toţi erau obligaţi să se legitimeze la punctele de trecere. Muncitorii şi pădurarii ocolului silvic erau şi ei verificaţi de acte zilnic la cererea patrulelor mobile care acţionau prin păduri.
