Nicolae Grigorescu s-a născut la 15 mai 1838, în satul Pitaru, din judeţul Dâmboviţa, într-o familie care „se trage din lumea celor care nu au îndeajuns pentru ca să-şi sature zilnic copiii”. Prin moartea neaşteptată a soţului, stâlpul de susţinere a familiei, mama Ruxanda, rămasă văduvă, e silită să apuce drumul Capitalei, în mahalaua Cărămidarilor, la o mătuşă, femeie harnică şi bună la suflet, pentru a se bucura de ajutorul acesteia în creşterea celor şapte copii.
Nicolae avea 9 ani. „Cu acul ne-a crescut biata mamă. Şi o dată n-am auzit-o plângându-se ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit sărăcuţa de ea şi a învăţat singură să citească şi să scrie; să ne poată învăţa şi pe noi puţină carte. De dimineaţă până în noapte muncea şi ne îngrijea să avem de toate. Surorile începeau să coase şi ele. Un frate mai mare intrase ucenic la un unchi al mamei, zugrav de biserici. Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi plăceau şi mie icoanele când eram mic”.
Un copil retras, delicat, tăcut şi timid. Ca să mai uşureze povara din familie, la 10 ani, micuţul Nicolae a intrat la un iconar: „Mă punea să mătur, să-i legăn copilul şi, când voiam să mă uit şi eu cum se zugrăveşte, mă lua la goană”. Trăgea totuşi cu coada ochiului să vadă cum pregăteşte şi îmbină culorile, aşa încât, după doi ani, ajunge şi el iconar. Duminica mergea la Obor să-şi vândă icoanele: „Doamne, cu ce bucurie am venit acasă, după cea dintâi afacere a mea!”.
Lucrează aproape doi ani la mănăstirea Zamfira din Prahova. Ajuns la 20 de ani, fără şcoală, prin puterile sale, se face remarcat. Vodă Ştirbei îi cumpără tabloul „Mihai Viteazul în lupta de la Călugăreni” cu o sută de galbeni. Trei ani lucrează la Agapia, unde zugrăveşte interiorul mănăstirii. Se minunau maicile clătinând din cap. Mihail Kogălniceanu, uimit de talentul acestui tânăr zugrav, îi acordă o bursă din bugetul Moldovei, pe cinci ani, începând cu 1 octombrie 1861, la care se adaugă câştigul pentru zugrăvirea Mănăstirii Agapia. Cu aceasta, se încheie prima etapă din uriaşa activitate artistică, numită „Meşterul Nicu”. Cu bursa primită, se împlineşte visul lui Nicolae Grigorescu de a merge la Paris. În capitala Franţei, nu urmează o şcoală, lucrează o vreme în ateliere, îşi face ucenicia tehnică, i-a studiat pe marii maeştri ai picturii universale (Rembrandt, Rubens, Géricault, Courbet), după care a făcut numeroase copii. Apoi, împreună cu câţiva artişti, tineri şi vârstnici, lucrează în celebra şi seculara pădure Fontainebleau, satul Barbizon. Nicolae Grigorescu îşi însuşeşte cu rapiditate toate tehnicile celor de la Barbizon.
În 1864, în drum spre ţară, a pictat tipuri de evrei din Galiţia, precum şi ţărani şi peisaje de pe Valea Siretului. Din nou, în Franţa, unde a rămas alţi trei ani. Rugat să rămână în Franţa, unde va fi iubit şi preţuit, Nicolae Grigorescu le dă replica: „De-aţi şti voi ce frumoasă-i ţara mea!”
La expoziţia din 1866, Franţa, Napoleon III cumpără două pânze de N. Grigorescu. A doua zi, toate lucrările erau vândute. În 1867, a pictat în ţară, la Căldăruşani, Târgovişte şi mai ales la Câmpulung – Muscel şi la Rucăr. În 1870 participă cu 26 de pânze la Expoziţia artiştilor în viaţă şi obţine medalia I pentru portretul marelui ban, Năsturel Herescu. În 1873, participă cu 144 de lucrări la Expoziţia de la Bucureşti, organizată de „Societatea amicilor belelor – arte”. Nicolae Grigorescu se impune atenţiei generale. Cu ce câştigă, pleacă în Italia (1873 – 1874), unde admiră arta Renaşterii, apoi în Grecia, unde este încântat de arta divină, şi Constantinopol. Admiră şi învaţă.
Nicolae Grigorescu merge ca reporter pe front în timpul Războiului de Independenţă din 1877, participând la cele mai însemnate episoade ale campaniei: „A trecut cu ei Dunărea. A trăit cu ei ostenelile, suferinţele şi primejdiile războiului. A pândit cu ei în şanţuri, sub şuierul gloanţelor, s-a amestecat cu ei în iureşul de la Griviţa, la Smârdan, la Opanez, la Plevna a văzut ce lucru de nimic e viaţa unui om în război….” (Al. Vlahuţă). Acolo a lucrat cu rapiditate sute de desene, servindu-i, mai târziu, pentru tablourile realizate, pătrunse de patriotism, de o caldă umanitate, de solidaritate cu soldaţii: „Spionul”, „Convoi de prizonieri turci”, „Sentinela”, „Valea sângelui”, „Atacul de la Smârdan”, compoziţie realizată în 1885, este prima lucrare de mari proporţii din pictura noastră, cumpărată de Primăria Capitalei. Grigorescu a privit acest război just, „cu ochii soldaţilor, nu ai şefilor”. „Monocromia maestrului nostru, spune Delavrancea, îşi reprezintă exact atmosfera plumburie a războiului. El vede masa, iar nu detaliile; soldaţii, iar nu ofiţerii”.
După război, în 1881, Grigorescu pleacă în Franţa, în Bretania, în orăşelul Vitré, unde lucrează cu mult drag. Are o activitate de creaţie bogată, culminând cu expoziţia de la Paris, 1887, care l-a consacrat ca pictor de valoare europeană. Tablouri din această perioadă reprezintă peisaje din oraşe bretone şi normande, marine: „Stradă la Vitré”, „Pescăriţă la Granville”, „Plajă la ocean” etc.
Cu toate acestea, se simte mai bine tot la el în ţară: „Multe frumuseţi am văzut prin locurile prin care am umblat, dar căsuţa noastră nimic n-o întrece”. Unora care aduc învinuiri ţării, le răspunde: „Ne-am deprins ca la noi să vedem numai rele, şi peste hotar să ni se pară toate bune şi frumoase. Iluzia depărtării. Câte greutăţi întâmpină şi pe acolo un artist cinstit şi mândru, cum trebuie să fie un adevărat artist!”. Şi încheie: „E, dragii mei, avem o ţară de aur, dar nu ştim să ne-o preţuim…”. Aceste afirmaţii ale lui Nicolae Grigorescu din secolul al XIX-lea mi se par mai actuale ca oricând.
Înapoiat în ţară, tot mai rar şi pentru puţină vreme pleacă în afară, nici la Bucureşti, unde avea atelier, nu stă prea mult. Preferă izolarea în casa unui ţăran din Posada, un cătun aflat între Comarnic şi Sinaia. Natura şi liniştea odihnitoare necesare unui artist îl atrăgeau în sălbăticia acelor locuri de pe Valea Prahovei. În această perioadă, Nicolae Grigorescu se concentrează asupra transpunerii în pictură a vieţii satului nostru, a priveliştilor ţării şi asupra frumuseţii fizice şi morale a ţăranului român.
După expoziţia din 1891, Nicolae Grigorescu îşi construieşte un atelier la Câmpina, orăşel de munte între Ploieşti şi Sinaia, locul lui pentru totdeauna.
La expoziţia din 1897, din 236 de pânze, 63 erau închinate boului, vrând să evidenţieze însemnătatea istorică pe care o are acest animal de tracţiune în viaţa plugarilor.
A participat la numeroase expoziţii sau a avut expoziţii personale. Modest şi cinstit, n-a pictat nici pentru bani, nici pentru glorie.
„Pentru Grigorescu, notează Al. Vlahuţă, o expoziţie era un şir de suferinţe, din care ieşea ostenit, zdrobit, bolnav pentru multă vreme. Îl durea timpul pierdut, umilinţa şi sila de a sta nemişcat, ca la tarabă; îl ofensa indiscreţia celor care încercau să tocmească, dând, prin aceasta, în adevăr, un caracter de marfă unui lucru care pentru el era sfânt, deoarece înfăţişa tot ce-a pus Dumnezeu mai bun şi mai curat în sufletul lui”.
Activitatea sa artistică este uriaşă: „Flori, copaci, animale, oameni, care, interioare, natura moartă, munca roditoare a păcii şi grozăviile distrugătoare ale războiului, tot ce l-a mişcat, tot ce-a răsunat mai tare în inima lui s-a prefăcut în operă de artă” (Al. Vlahuţă). Încântat de natura ţării sale, a căutat s-o reprezinte în culori, în minunatele sale pânze cu peisaje („Luminiş”, „Printre dealuri şi muscele”).
Peisajele lui Grigorescu sunt însufleţite de prezenţa omului în mijlocul naturii: „Fete lucrând în poartă”, „Drum greu”, „Hanul de la Orăţii”. Imagini din viaţa ţăranilor săraci: „Colibă”, „Bordei”, „Târlă părăsită”, „Ţăran pe prispă”.
Nicolae Grigorescu şi-a început arta sa prin zugrăvirea unor chipuri omeneşti, sfinţi, cu toate acestea, farmecul peisajelor l-a atras mai mult. O lume tipică, femei şi fete de la ţară: „Portret de fată”, „Ţărancă din Muscel”, „Rucăreanca”, „Ţărancă torcând”, „O femeie care coase”, peste douăzeci cu acest subiect, „Ţărancă tânără”, „Ţărancă voioasă”.
Cât de frumoşi sunt „Ciobanii” lui N. Grigorescu, încadraţi perfect în peisajul mirific, nelipsind din decor munţii, cerul albastru, soarele!” („Cioban”, „Ciobănaş”, „Mocanul”, „Rucăreancă”, „Ţăran de la munte”). Este rodul umblării sale, cu săptămânile, prin munţi, poposind la stâne.
În „Atacul de la Smârdan”, 1885, Nicolae Grigorescu exprimă cu artă suprema îndârjire a unor ostaşi prezenţi în ceaţa plumburie a unei cumplite zile de iarnă, hotărâţi să lupte pe viaţă şi pe moarte într-un conflict dramatic.
Pe lângă pânzele cu personaje inspirate din viaţa oamenilor simpli, a ţăranilor, părând îngândurate, îngrijorate, una din lucrările sale îl reprezintă pe „vechil”, administrator de moşie, cu o privire aspră, încruntată, ameninţătoare.
Nu lipsesc nici chipurile de ţigani: superba „Ţigancă de la Ghergani”, „Cap de ţigăncuşă”.
Nicolae Grigorescu stăpâneşte arta zugrăvirii tipologiei umane. Oamenii sunt surprinşi cu gesturile şi atitudinile cele mai caracteristice mai tot timpul în mişcare, îndeplinind o activitate. Cel mai nobil artist al penelului din România, un geniu, a fost „un rapsod al pământului românesc”, „a definit sufletul poporului şi a glorificat natura patriei”. „Nota dominantă e liniştea” (Al. Vlahuţă). Arta sa a avut un rol hotărâtor în formarea pictorului Ion Andreescu, a generaţiilor următoare.
În 1904, avea loc ultima sa expoziţie, la care a vândut peste două sute de tablouri.
Aflat înspre amurgul vieţii, în iarna lui 1907, vrea să ducă la îndeplinire un vis ca-n tinereţe, să-şi facă un chervan, un fel de casă pe roate şi să străbată ţara de la un capăt la altul, însoţit de doi prieteni. Dar acest vis se spulberă, pictorul se simte bolnav şi ostenit, luna mai o petrece la Govora, medicii îi recomandă să nu mai lucreze. „Cât a trăit n-a pierdut o singură zi fără să o închine muncii” (V. Cioflec). Într-o zi de sâmbătă, bolnav de stenahorie (greutate în respiraţie, astm), nu se mai poate ridica din pat. Rosteşte ultimele cuvinte: „Sfârşeşte-l odată, Dumnezeule!”
Atotputernicul i-a dat ascultare. Intră în odihna cea veşnică în ziua de 24 iulie 1907, an istoric marcat de sânge şi focuri (răscoala).
Şi-a dorit o înmormântare simplă, discretă, aşa cum i-a fost viaţa.
„Pe crengi de stejar l-au aşezat, într-un car cu patru boi. Flori de câmp, de cele care i-au fost lui mai dragi, flori sfinte i s-au presărat pe faţă şi pe piept, pe ochii lui, pe divinii lui ochi, închişi pentru totdeauna, pe mâinile lui, pe divinele lui mâini, încremenite pentru totdeauna” (Al. Vlahuţă).
În „Oameni care au fost”, Nicolae Iorga nota: „Una din cele mai mari şi mai curate glorii ale patriei şi neamului, un mare erou modest al artei, un uriaş lucrător, un intim al naturii cu care vorbea de-a dreptul, fără învăţător şi tălmaci, un suflet românesc de o energie şi lumină geniale au dispărut”.
29 iulie 1907, Nicolae Iorga
Constantin E. Ungureanu
