11 aprilie 1866 – Abdicarea lui Al. I. Cuza

367

Cei mai mulți din norod își așterneau hainele pe drum; alții tăiau ramuri din copaci și le presărau pe drum. Noroadele care mergeau înaintea lui Isus și cele ce veneau în urmă strigau: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!” (Matei 21/8-9)
Cine nu cunoaște cuvintele Sfântului Evanghelist Matei, reluate aproape identic de Sfântul Evanghelist Marcu (Cap.11, 8-10), care descriu primirea împărătească făcută lui Iisus la intrarea în Templul din Ierusalim. Același norod care l-a întâmpinat cu ramuri și flori în acea frumoasă duminică a Floriilor, la numai o săptămână Îl va da morții.
Ar trebui oare să ne mirăm de asta? Nu vedem în jurul nostru mult prea multe situații de acest fel? De câte ori nu stăm de vorbă cu oameni pe care îi socotim prieteni ca, după un timp, dacă ne întâlnim cu ei se fac că nu ne mai cunosc? De câte ori nu s-a întâmplat în istorie ca doi lideri de stat să bată palma și să se înțeleagă între ei, ca la scurt timp să uite ce au vorbit sau chiar să ajungă la război? Și atunci să ne mirăm că Al. I. Cuza, Voievodul ales în cele două Principate, a fost trădat de apropiații lui care l-au arestat și silit să abdice? Era același om care a fost ovaționat la intrarea triumfală în București din 8 februarie 1859. Asupra lui se revărsau atunci valuri de flori iar oamenii îl ridicau pe sus sau îl prindeau în joc. Toți bucureștenii au ieșit în stradă, peste 100.000 oameni cântau, dansau pe străzi sau îl aplaudau pe Vodă.
Nu suntem singurii care ne devorăm între noi, este o meteahnă a omului în general, pe care probabil o moștenim de la Cain. Sunt nenumărate exemple în istorie când mari personalități care au adus servicii țării au sfârșit prin a fi asasinați. Numai dacă ne aruncăm privirile în Roma Imperială vom constata că prea puțini împărați au închis ochii de moarte bună. Până și Traian, socotit a fi cel mai bun dintre ei, a fost otrăvit, cu toate serviciile pe care le-a adus Romei. Matia Corvin, cel mai mare rege al Regatului Maghiar, sfârșește asasinat cu otravă. Iar exemple de acest gen sunt nenumărate, de ce am fi noi mai altfel decât alții? Așa că ne-am devorat și noi conducătorul, la fel cum am făcut și cu alți lideri. Cuza a căzut pradă intrigilor unor lideri politici care s-au unit în bine cunoscuta monstruoasa coaliție, care formează o Locotenență domnească prin care să țină locul Domnitorului (C. A. Rosetti, Lascăr Catargiu și generalul Nicolae Golescu) și un guvern provizoriu condus de Ion Ghica (prim ministru și ministru de externe), care au pregătit actul abdicării. Au atras de partea lor o parte a armatei în frunte cu colonelul Nicolae Haralambie.
Crima la adresa poporului român se petrece în noaptea de 10/11 februarie 1866, zi tristă în istoria neamului nostru. Pentru a evita orice surpriză, complotiștii s-au pregătit bine înainte de a trece la acțiune. Fiecare dintre participanți știa ce să facă, totul fiind pus la punct cu multă minuțiozitate. Pentru a nu fi bănuit, unul din liderii complotului, C.A. Rosetti, organizează la el acasă o recepție la care a fost invitat și Alexandru Beldiman, prefectul poliției capitalei. Fiindu-i cunoscută slăbiciunea pentru jocul de cărți, acesta este lăsat să câștige pentru a nu pleca de la petrecere.
După miezul nopții, când de obicei toată lumea doarme, trupe din Regimentul 7 de linie și două baterii de artilerie a căror comandant (colonelul Nicolae Haralambie) a pactizat cu complotiștii se îndreaptă spre Cotroceni, fiind întâmpinați de comandantul gărzii Palatului, maiorul Lecca, atras de complotiști de partea lor.
După cum era firesc, la acea oră târzie de noapte Voievodul dormea. Mai mulți ofițeri și civili intră în clădire și se îndreaptă spre dormitorul lui Cuza, pe care îl trezesc din somn și sub amenințarea armelor îl silesc să semneze în graba mare Actul de abdicare, pe spatele căpitanului Pilat, care a luat parte la complot. Se vede că încă îi știau de frică având în vedere personalitatea marelui om de stat. După ce au luat documentul semnat, complotiștii procedează la ridicarea arhivei personale a Voievodului, iar după ce îl pun sub pază militară se retrag la fel de repede cum au venit.
Pentru a nu trezi suspiciune, Cuza a fost îmbrăcat în haine civile și scos pe ascuns din palat la orele 5 dimineața, când deja era forfotă pe străzi. În curtea largă a Cotrocenilor va trece printre două șiruri de soldați aliniați în așa fel încât să stea cu spatele la Voievod. Fiind iubit de militari, complotiștilor le era teamă de reacția acestora. După ce ies pe porțile palatului, voievodul este urcat într-o diligență obișnuită, amestecându-se printre celelalte care circulau pe ulițele capitalei. Dar, de astă dată, nu pentru un marș triumfal cum a intrat în București în ziua de 8 februarie 1859, ci pentru a se ascunde urmele complotului. Va fi dus sub pază la casa lui Constantin Ciocârlan, un apropiat a lui C.A. Rosetti. Cât despre soție, doamna Elena, deși i s-a permis să rămână în palat, aceasta a ales să meargă la casa soților Davila.
Locotenența Domnească va proceda imediat la convocarea în ședință extraordinară a Camerei și Senatului, care se va face în aceeași zi. Se va da citirii actului abdicării, după care Ion Ghica îl propune ca domnitor pe contele Filip de Flandra, membru al familiei de Orleans și frate al regelui Leopold al II-lea al Belgiei. Deputații și senatorii depun jurământul de credință față de noul domnitor, fiind desemnată o delegație care să meargă în Belgia pentru a-i oferi tronul.
După câteva zile consulul belgian la București aduce la cunoștință guvernului român că Alteța Sa regală refuză propunerea. În aceste condiții, monstruoasa coaliție se îndreaptă spre prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, care avea să împlinească 26 de ani în ziua de 8 aprilie 1866. Fiu al prințului Karl-Anton și a prințesei Josefina, cel care va deveni Carol I de România absolvise în 1864 cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin, în 1866 fiind avansat la gradul de căpitan. Ion Brătianu a fost trimis la Düsseldorf să negocieze cu familia prințului propunerea de a veni pe tron, iar Ion Bălăceanu la Paris, pentru a obține acordul împăratului Napoleon III, cel mai mare susținător a unirii Principatelor Române. După ce a primit acordul, în 10 aprilie 1866 guvernul provizoriu condus de Ion Ghica dă o proclamație prin care organizează un plebiscit de alegere ca domn a prințului Carol, care va avea loc pe 15 aprilie. Tot atunci au loc alegeri pentru o nouă Adunare Constituantă.
Pe 10 mai 1866, după ce a călătorit incognito sub numele de Karl Hettingen, prințul Carol ajunge în București, unde este întâmpinat de o mulțime de oameni (cca 30.000, față de peste 100.000 câți l-au întâmpinat pe Cuza). Este condus pe Dealul Mitropoliei unde este binecuvântat de mitropolitul Nifon care îl invită să depună jurământul în fața noii Adunări Constituante convocată pentru acea zi și, astfel, devine noul Domnitor al Principatelor Unite. Pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de Alteță regală, iar pe 10 mai 1881 are loc ceremonia de încoronare ca rege al României.
În felul acesta românii își alungă de pe tron un compatriot de-al lor, ales de popor cu mari eforturi, având în vedere condițiile în care au avut loc alegerile și intrigile marilor puteri europene, și aleg în loc un Domnitor străin. O formă de manifestare a antiromânismului românesc prin care respingem tot ce este românesc și ne plecăm frunțile în fața a tot ce este străin. Strămoșii noștri au făcut-o și în vechime când au adus Voievozi din Maramureș și o vor face deseori de-a lungul evoluției noastre istorice, preferând alți pretendenți la tron în locul domnitorilor de drept ai țării. Așa se explică nenumăratele lupte fratricide pentru tron ce au avut loc atât în Moldova cât și în Țara Românească, care ne-au slăbit mult forțele luptându-ne ca fraierii între noi, lucru de care au profitat dușmanii.
De aceea episodul petrecut cu schimbarea lui Cuza prin lovitură de stat nu trebuie deloc să ne mire, el stă în firea poporului nostru, ba chiar, aș înclina să spun, în firea omului, supus păcatului strămoșilor săi. Să nu uităm că până și Ștefan cel Mare a fost trădat la Baia chiar de marele vornic al Moldovei, rudă de-a sa. Iar astfel de exemple în istoria noastră sunt nenumărate.
Unii încearcă să argumenteze trădarea ca o necesitate a recunoașterii unirii depline de către Imperiul Otoman și de obținere a independenței. O minciună mai mare nici nu se putea, se știe peste câte opreliști au trecut Cuza și oamenii săi, în cei șapte ani cât acesta a fost Voievod fiind făcuți pași uriași în cimentarea actului unirii și reformarea Principatelor Unite. Cât despre independență, era un obiectiv de mare însemnătate pentru Voievod care, în afara acestui deziderat, ar fi găsit și soluții să reîntregească țara, prin readucerea Basarabiei la vatra strămoșească în condițiile războiului ruso-turc din 1877, nevalorificate corespunzător de noua conducere a României.
Dar să ne întoarcem la momentul trădării și să vedem ce s-a mai petrecut.
După ce și-au rezolvat treburile în Parlament, în 13 februarie trădătorii îl readuc pe Cuza la Cotroceni. A fost pus să-i scrie lui Nicolae Golescu, șeful locotenenței domnești, că este de acord să plece în străinătate și nu va întreprinde nici o acțiune pentru a-și recupera tronul.
Fost candidat la tronul Munteniei, N. Golescu va ceda în favoarea lui Cuza (pesemne sub presiunea unioniștilor și a maselor). Voievodul îi apreciază meritele și îi oferă conducerea guvernului din Muntenia. Îl avansează la gradul de general, dar cade în dizgrație și este decăzut din armată în mai 1863. De obicei astfel de măsuri se luau când se primeau dovezi clare de trădare. Probabil de aceea s-a aflat în fruntea complotului care a dus la răsturnarea lui Cuza.
A doua zi, Al. I. Cuza va fi condus la Brașov, iar de aici peste graniță de comisari de poliție numiți de Locotenența domnească, fiind escortat și de un detașament de cavalerie. Trădătorilor le era încă teamă de omul care a reprezentat simbolul unirii și reformatorul noii Românii. Cuza își va petrece restul vieții în exil, pribegind la Viena, Paris și Veneția. După o boală grea, a murit la 3 mai 1873 la Hotelul Europa din Heidelberg, în Germania, la numai 53 ani. Trupul neînsuflețit a fost adus în țară, fiind înmormântat la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale exprimată pe patul de moarte.
La înmormântare au luat parte peste 30.000 țărani veniți fără a fi chemați, pentru a-și lua rămas bun de la binefăcătorul lor, dar și oficialități și foști prieteni, din care unii au luat cuvântul, printre ei fiind Mihail Kogălniceanu, Andrei Vizanti, Petre Grădișteanu, Nicolae Ionescu, etc. După al doilea război mondial osemintele i-au fost strămutate la Biserica Trei ierarhi din Iași, unde își duce și azi somnul de veci. Sunt voci care spun că Voievodul a fost informat despre complot, dar a vrut să evite un conflict care putea să dezbine țara a cărei unitate abia se închega și de aceea nu a intervenit. Fiind bolnav, a cerut aprobare să se întoarcă în țară, dar regele Carol I și Consiliul de Miniștri au refuzat să-i dea permis de intrare în România. Istoria se va repeta cu regele Mihai după anul 1990; cu toate schimbările care s-au petrecut între timp, oamenii nu se schimbă.
După moartea lui Cuza au început să apară și vorbele rele, așa cum se obișnuiește la noi. Unora nu le-a ajuns faptul că marele reformator al României a fost arestat și scos din țară ca un hoț, ca să-și dea sfârșitul bolnav și tânjind după locurile natale. Ei au început să-i terfelească și imaginea, sperând să-l scoată din istoria neamului nostru, cum de altfel fac și cu alți bravi eroi, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Iancu de Hunedoara, Alexandru Lăpușneanu, Mihai Viteazul și mulți alții. Toți au metehne, toți au fost răi, numai ei drag doamne sunt buni și sunt sfinți. Năpârci scârboase pricepute să scormonească fără milă în viața oamenilor și să se lege de orice fleac, pe care apoi îl înfloresc și îl exagerează, dându-i dimensiuni de elefant. Cât de ușor este a judeca pe alții fără să-ți vezi bârna din proprii ochi…
Dar singurul lucru pe care au reușit să i-l impute a fost faptul că Voievodul ar fi avut amantă. Unii îl fac chiar un mare amorez, dar ar fi în stare vreunul din ei să facă ce a făcut Cuza? Noi i-am ierta toate păcatele numai să se ridice la înălțimea Domnului Unirii. De ce nu se află și în vremurile noastre un om asemenea marelui erou? Dar acești infami știu numai să clevetească și să împroaște cu vorbe murdare imaginea unor eroi ai neamului nostru cărora ar trebui să le pupe picioarele. Pentru că, în micimea lor, nu ajung mai sus…
Puțini știu că soția lui Cuza nu i-a putut dărui copii, iar el visa să pună bazele unei familii voievodale de națiune română, așa cum au fost Mușatinii sau Basarabii. Că de străini am tot fost conduși în vremea domniilor fanariote. Cuza a avut doi fii de la amanta de care vorbesc gurile rele, copii pe care soția sa i-a acceptat și chiar i-a crescut la Palatul Domnesc. Doamna Elena nu a contenit să-l iubească nici după ce soțul ei a fost alungat din țară, și nici după ce a sfârșit din viață, fiindu-i fidelă până la moarte.
Și atunci de unde atâtea acuze, și mai ales exagerările care se fac? Iar faptul că a avut amantă (putea să aibă și mai multe), nu îi diminuează în nici un fel meritele și rolul avut în istoria noastră. Reformele lui Cuza au reușit să dărâme și ultimele bariere feudale și să sporească prestigiul României în lume. El a fost cel care și-a închinat viața țelului aducerii laolaltă a românilor din cele două Principate, bătălie care abia a început în momentul dublei sale alegeri din 24 ianuarie 1859, fiind continuată prin o strategie diplomatică susținută prin toate mijloacele și cu toate armele pentru a convinge Marile Puteri Europene, și mai ales Imperiul Otoman, să accepte unirea așa cum a fost făcută, ba chiar să definitiveze acest proces deosebit de complex și de greu realizat la acea vreme din cauza nenumăratelor intrigi care au avut loc. Fericit de demersurile făcute, în decembrie 1861 avea să vestească poporului că alesul vostru vă dă azi o singură Românie. Păstrându-și credința și dragostea de țară când a pornit în lungul drum în exil, Cuza nu a blestemat și nici nu a adus acuzații, ci și-a exprimat speranța că țării îi va merge bine și după ce nu va mai fi el: Să dea Dumnezeu să îi meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine, a spus el, încheind cu cuvintele: Să trăiască România!
Așa sfârși domnia unui mare geniu politic al neamului nostru. O viață irosită în slujba poporului său. O viață terminată mult prea repede, cum de altfel s-a întâmplat și cu multe alte personalități ale noastre. Sfârșită în dezamăgire, în lacrimi și în suferință, departe de țară și de ai săi. Dar, în loc de ură și de blesteme, din ochii Voievodului Unirii s-a prelins pe obraji o lacrimă a speranței în viitorul Țării și al neamului său, la care tânjea. Se spune că înainte de a-și da Duhul și a pleca la Domnul, cu ultimele puteri Cuza a rostit în șoaptă: Să trăiască România Mare! Să trăiască în veci Țara strămoșilor mei!
Iar Decebal i-a auzit ruga și l-a luat alături de el!!!
Andrei Breabăn

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here