Astăzi, 22 august 2022, se împlinesc 105 ani de la moartea slt. Ecaterina Teodoroiu, prima femeie ofițer al Armatei Române, participantă activ la Primul Război Mondial, mai întâi ca cercetașe, din 1913 în Cohorta „Păstorul Bucur” condusă de către Arethia Piteșteanu și din 1914, în Cohorta „Domnul Tudor” din Târgu Jiu, sub conducerea lui Liviu Teiușanu. „La decretarea mobilizării în 14 august 1916 am fost întrebuințată ca cercetașă la îngrijirea răniților în Târgu-Jiu” scria Ecaterina, la acea dată, în jurnalul său de însemnări.
La 5/18 septembrie 1916, trupele române se aflau pe vechea frontieră la vama Buliga, fiind în retragere. În aceste condiții, Cătălina mergea la Bumbeşti-Jiu pentru a-l vizita pe fratele său, caporalul Nicolae Toderoiu care se afla pe front cu Regimentul 18 Gorj. În ziua de 6/19 octombrie 1916, germanii care se întăriseră prin aducerea Diviziei a XI-a Bavareză și a artileriei grele, au declanșat ofensiva pentru străpungerea frontului românesc ce se întindea pe o lungime de 50 de km pe crestele Carpaților. În perioada cuprinsă între 27 septembrie/10 octombrie și 5/18 octombrie 1916, Ecaterina Teodoroiu a făcut dese călătorii la Bumbeşti-Jiu pentru a se interesa de fratele ei Nicolae și a duce răniții la spitalul din Tg. Jiu. La 10 octombrie generalul Ioan Culcer a fost înlocuit de la comanda Armatei 1, care lupta în Oltenia, cu generalul Ion Dragalina. Noul comandant a venit a doua zi de dimineață în Gorj să inspecteze trupele la Rugi, Vălari și Bumbeşti-Jiu. Cu acest prilej, Ecaterina, care se afla într-o ambulanță cu răniți pe șoseaua către postul de comandă din Horezu-Schela, l-a întâlnit pe generalul Ion Dragalina. A doua zi, pe 12 octombrie generalul Dragalina a plecat spre Lainici și când s-a întors de la mânăstire, a fost rănit la umărul drept de gloanțele unei mitraliere germane. Această rană i-a fost fatală și a dus la decesul său. Generalul a murit în seara zilei de 24 octombrie/9 noiembrie 1916, la Spitalul Militar din București.
În dimineața zilei de 14/27 octombrie 1916, în orașul Târgu-Jiu a avut loc o luptă între o patrulă germană care vroia să intre în oraș pe Podul Jiului și populația civilă care a ajutat compania de miliție pentru paza podului. Aici s-a făcut remarcată și Ecaterina Teodoroiu. La 31 octombrie, Cătălina a participat la luptele duse la Sâmbotin, iar a doua zi, la 1 noiembrie 1916, în luptele de la Porceni, fratele ei, Nicolae, a căzut eroic pe câmpul de luptă și a murit în brațele surorii sale. Din acea zi, Ecaterina a reușit, cu mare greutate, să fie încadrată ca soldat voluntar în Regimentul 18 Gorj și să lupte, cu arma fratelui său, sub comanda locotenentului Gheorghițoiu, fostul comandant de pluton al lui Nicolae, participând la luptele duse de acesta pe teritoriul Gorjului, unde a fost rănită de două ori. În noaptea de 1-2 noiembrie 1916, Regimentul 18 Gorj a ocupat o nouă poziție de luptă în Zona Dănești – Brătuia. În seara zilei de 3 noiembrie 1916, în luptele de pe înălțimile Rășina-Peșteana-Tunși, Ecaterina a fost luată prizonier și dusă spre arestul din Cărbunești, dar a reușit să evadeze și s-a întors la camarazii săi, fiind rănită la piciorul drept. După luptele de la Bărbătești, de la 5-6 noiembrie, Ecaterina a participat la luptele de la Ţânțăreni și la contraofensiva de la Filiași unde a fost rănită de un obuz care i-a fracturat tibia și coapsa stângă. Regimentul 18 s-a retras spre Răcari, în timp ce Ecaterina, rănită la ambele picioare și la umărul stâng, a fost evacuată și internată la Spitalul de campanie din la Filiași, iar de acolo la Craiova și ulterior la Bucureşti. În perioada 13-20 noiembrie 1916 a avut loc evacuarea armatei și administrației românești în Moldova. Cu acest prilej, Ecaterina, fiind rănită, a fost evacuată la Spitalul din Iași, în timp ce regimentul său se retrăgea, fără luptă, pe direcția Filiași – Craiova – Slatina – Ploiești – Buzău – Târgoviște – Râmnicu Sărat – Varnița, pe râul Siret. La Iași, Ecaterina a fost internată la Spitalul Liceului Național nr. 266. Aici avea să primească gradul de sublocotenent cu ocazia unei vizite a reginei Maria. Între 9/22 și 14/27 decembrie 1916, în timpul desfășurării Bătăliei de la Râmnicu-Sărat, Ecaterina și-a așternut pe paginile carnetului de front amintirile din perioada luptelor de pe Valea Jiului la care participase.
În perioada petrecută în spitalul ieșean, Ecaterina l-a întâlnit pe tânărul ofițer Gheorghe Mănoiu, între cei doi creându-se „o legătură prietenească”. Acesta a revenit la unitatea sa, Regimentul 43/59 la începutul lunii ianuarie 1917, iar la 23 ianuarie, când a părăsit spitalul, Ecaterina a mers la aceeași unitate militară care era cantonată în comuna Dumitrești-Gălăței.
La începutul lunii februarie 1917, Ecaterina a fost prezentată elevilor Școlii Militare de Infanterie de către Liviu Teiușanu, cel care o numea într-un raport către principele Nicolae, „Jeana D’Arc a noastră”. Pe baza acestui raport, în martie 1917, Ecaterina a primit Ordinul „Virtutea Cercetășească în aur de război”, iar pentru faptele de arme de pe front, i s-a acordat „Virtutea Militară” de război clasa a II-a și gradul de sublocotenent prin Decretul nr. 191 din 10 martie 1917, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 292 din 16 martie 1917. Festivitatea de conferire a avut loc la 19 martie 1917, Ecaterina primind decorația din mâinile regelui Ferdinand I. Ulterior, Ecaterina primește la cerere, comanda unui pluton din Compania a 7-a a Regimentului 43/59 Infanterie Lupeni cantonat la Codăești-Vaslui din data de 25 aprilie/8 mai 1917 unde și-a continuat instrucția pe baze moderne până la începutul lunii august, când au fost trimiși pe front.
Din 4/17 august 1917, Regimentul 43/59, aflat în rezerva Armatei I, s-a pregătit pentru intrarea în prima linie. Astfel, la 5 august a plecat din gara Vaslui spre Tecuci. Ulterior a trecut Siretul și a staționat o vreme în pădurea Malta Seacă, în apropierea frontului. La 17 august 1917, dorind să o ferească pe Ecaterina de moarte în luptele de la Muncelu, generalul Broșteanu a rugat-o să treacă la spitalul mobil aflat în spatele frontului, dar Ecaterina a refuzat. Luptele de la Muncelu, declanșate la 15/28 august au fost la fel de grele precum cele de la Jiu din anul precedent. La 18 august Regimentul 43/59 se îndrepta spre front, iar la 20 august a fost trimis în linia I în locul Regimentului 35 Infanterie, pe Valea Zăbrăuciorului, spre Dealul Secului. Ecaterina și-a însoțit regimentul pe front pe o ploaie torențială. În ziua de 21 august 1917 au căzut în luptele de la Muncelu 35 de ofițeri și aproape 2.700 de soldați români.
A doua zi, la 22 august 1917, Batalionul II din care făcea parte plutonul comandat de către Ecaterina a trecut din rezervă în linia I. În după-amiaza zilei de 22 august 1917, după lupte grele, Ecaterina se afla cu plutonul său în tranșee, pe Dealul Secului, deasupra pârăului Zăbrăuciorul, în zona Muncelului.
În acele clipe, observând că inamicul pregătește un contraatac, Ecaterina a părăsit poziția din tranșee dorind să-i determine pe soldații săi să pornească la atac cu îndemnul: „Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!”. Imediat a fost lovită în zona inimii de două gloanțe de mitralieră venite dinspre pozițiile ocupate de Regimentul 40 de rezervă german, ultimele sale cuvinte fiind: „Înainte! Răzbunați-mă!”.
Trupul eroinei a fost transportat de către brancardieri la Postul de Comandă al Regimentului, unde a rămas până a doua zi, când a fost înmormântată cu paradă militară într-o poiană din Zăbrăuți, pe valea pârâului Glod, comuna Fiționești, lângă căpitanul Morjan Dumitru, gorjean și el, mort cu o zi înainte în fruntea Companiei a 6-a. Ziarul „România” din 27 august 1917 a făcut cunoscută tuturor românilor din Moldova, și celor refugiați aici, jertfa supremă a „Eroinei de la Jiu și de la Muncelu”.
Azi, la 105 ani de la moartea sa, se cuvine să-i aducem un pios omagiu, iar amintirea faptelor sale de arme să rămână vie în mintea și sufletul românilor și în mod special a gorjenilor!
Col. (rtr.) Gigi BUȘE,
