Proza lui Ionel Buşe e transdiscursivă, ambiţionează a reconstrui o lume, evident, imaginară, din cuvinte răstălmăcite cu o cultură şi o religie nouă. Dacă ar fi să-i combine pe Nietzsche cu Freud, ar rezulta o reverie metafizică al cărei rol ar fi să refondeze o Nouă Atlantidă postficţionară/ transficţională (Naufragiul), insulară. Miturile par perfect absorbite în profan, dar autorul columnist le diseminează cu o plăcere enigmatică (Urmărirea), unde cel urmărit pare să fie un Acteon fugărit de propriii săi câini coşmareşti. Apariţia unui gândac mare, negru, sugerează continuitatea „Metamorfozei” lui Kafka. Ionel Buşe recurge prin urmare cu dezinvoltura unui argonaut la inter-/ meta- şi trans-textualitate. Un Michiduţă pare preluat din fantasticul caragialian, Eliade e şi el chemat intranarativ cu povestea Jidovului rătăcitor, însă la baza povestirilor lui Buşe stă, ca şi la Voiculescu, fabulosul folcloric. Budon, nebunul satului, mă reîntoarce-n propria copilărie căci şi Brădicenii mei arhetipali îşi aveau nebunul lor de care noi, copiii, fugeam îngroziţi şi căruia părinţii mei îi dădeau de pomană.
În „Zara” câte o frază proustiană te face să tresari involuntar: „Căruţele înaintau ca nişte cochilii de scoici într-o mare nesfârşită.” Tehnica e panoramică, fiecare bucată în parte se derulează lent ca într-un film clasic despre o Armadie în care domnişorul şi ţiganii se adăposteau ca într-o arcă. Iar Adar e asemenea unui pelerin, străin pe-acest pământ – cum s-a exprima Heidegger. Adar şi Zara par o pereche sadoveniană de prin Hanul Ancuţei ori Ochi de urs. Aşa că fiecare proză vine „cu greutatea şi cu frumuseţea ei” (Zara, p.37), cu farmecul şi cu naturaleţea ei, care solicită lectura de plăcere şi mai puţin poetica recitirii şi gândirea critică. Deşi dacă aceasta din urmă şi-ar reintra în atribuţiuni, impresia de «déja-vu/ déja-dit» nu-mi dă deloc pace.
Arta nu-i explicaţie – caută a ne încredinţa naratorul –, e întocmai unei filosofii prime, în sens presocratic. Mereu o mirare poetică te intrigă şi te cucereşte, deposedându-te de cămaşa banalului cotidian. Codul e la fiecare dintre noi, cei care mai avem răbdarea contemplării. Povestirile lui Ionel Buşe nu fac „decât să ne trezească acele toposuri fluide ale imaginaţiei, să le scoată din amorţeală… Dacă plac cuiva, înseamnă că au avut un rost în cântarea lumii”(„Cuvânt înainte”, p.6).
„Fir întins!” se învecinează oarecum cu nuvela lui Ştefan Bănulescu, textura e sobră, precisă, neredundantă, economicoasă, dar tema pescuitului e din „Noul Testament” şi aduce a Hemingway şi Melville. Antinomiile sunt şi ele împrumutate din mitosofia creştină: rai-iad. Până şi nea Pătru e un avatar al lui Petru, însă unul decăzut, alcoolic, captiv într-un profan derizoriu şi aproape distructiv. Asemenea schiţe – căci acestei specii îi aparţin textele, concentrează mituri şi drame, pleacă de la fapte reale şi recreează poetic experienţele posibile. Volumul „Ultima vară cu Eniko şi alte… povestiri” (Editura Fundaţiei Alfa, Cluj, 2010) experimentează – cum ni se mărturiseşte însuşi scriitorul columnist – mai multe registre: pseudo-kafkiene, romantico-fantastice, realist-ironice, ludico-simbolice etc.
Secţiunea a doua a cărţii „C’est l’amour qui passe” cuprinde ca şi cea dintâi „Naufragiul” tot nouă povestiri. Simbolistica cifrei 9 se găseşte în dicţionarul lui Gheerbrant şi Chevalier şi deci nu zăbovesc deşart.
Ion Popescu-Brădiceni
