Motto: ”Vă voi afirma că PETRACHE POENARU, cel care a trecut prin această lume făcând numai bine, a fost, pe cât a trăit, și va fi pururea în amintirea tuturor, un adevărat părinte al școlilor noastre românești”. (Alexandru Odobescu)
”Progresul unui popor”, spunea Petrache Poenaru, ”se bizuie pe înceata, dar continua activitate, zi de zi, a celor care, luminând indivizii, contribuie la întărirea și înaintarea temeinică a obștii”. De la modestul învățător de sat, care Dumnezeu știe cu câte neajunsuri personale sau luptă din greu, și până la învățatul popor universitar care nu se cunoaște alta, drept conducere supremă a vieții, decât să dea pildă elevilor săi de muncă stăruitoare pentru cunoașterea, cercetarea și iubirea adevărului.
Profesorul universitar reprezintă, la urma urmei, energia lentă care, ca și pictura de apă ce dă sănătoasa desfășurare câmpului, contribuie la modelarea sufletească a indivizilor, fiecare după puterea lui. Profesorul reprezintă rădăcinile pădurii care duc la desfășurarea impunătoare a codrului verde. El suferă în tăcere și muncește în tăcere – un anonim fără zvăpăiala gălăgioasă a aparențelor înșelătoare. Privind împrejur la zădărnicia zgomotoasă a lumii, vorbe cu puțin înțeles, fapte de puțin preț, îți place să te duci cu gândul la marea împărăție a tăcerii. Unul dintre aceștia a fost și Petrache Poenaru care se născu la sfârșitul secolului al XVIII-lea, la 10 ianuarie 1799, în Benești (Vâlcea), căruia nicio statuie nu-i veșnicește amintirea; doar cu rare ocazii i se pomenește numele. Și, totuși, el a fost acela care a împrăștiat pe câmpul de pârloagă, sămânța roditoare a culturii în mulțime. El a fost înaintașul lui Spiru Haret, care numai prin gândul îndreptat către mulțimea ce trăia viață de plâns, oricine era socotit în acea perioadă ca revoluționar. El e întemeietorul învățământului public din Muntenia, săvârșit cu trudă, dar și cu perseverență, ce aduce aminte aparenta liniște la față a râului lat care își adâncește mereu albia ori clădește ostroave. Maxima lui favorită este aceea cu care se povățuia neîncetat în marile lui acțiuni – Prudența! Stăruință a împăratului August! : ”Grăbește-te încet!” (Alexandru Odobescu).
Era un om de acțiune negălăgioasă, dar sigură; domoală, dar trainică. Într-adevăr, tăcea și făcea. Nu era un zvăpăiat, nici în gândire, nici în vorbă, dar cu o cultură serioasă târziu căpătată. Tot ce săvârșea era temeinic. ”Prin prudența și moderația sa, Petrache Poenaru a făcut pentru națiunea română mai mult decât talentele cele mai fericite, însă lipsite de moderație practică necesară fiecărui om în care simte în sine o misiune mai înaltă” (Alexandru Treboniu-Laurian).
Se trage dintr-o familie de boiernași olteni, după tată, iar după mamă, din vestita familie a Otetelișenilor. Învățătura, cum era obiceiul în acea vreme, a făcut-o în casă cu un dascăl grec, apoi la o școală grecească din Craiova și, în continuare, ca elev al lui Gheorghe Lazăr, la București. Atât i-a fost deocamdată pregătirea, dar avu norocul să fie ocrotit de Mitropolitul Nifon, întemeietorul Seminarului Teologic din București, care-i poartă și în zilele noastre numele. Vestitul profesor Eufrosin Potecă, un alt mare dascăl din trecutul nostru, fiind trimis la studii în Italia, Petrache Poenaru îl suplini la clasa a III-a, curs superior, predând tocmai ce învățase de mic copil: limba greacă. Influența curentului național deșteptat de învățătura lui Gheorghe Lazăr l-au condus pe Petrache Poenaru la aplicarea unei metode care a stârnit multă vâlvă și l-a făcut cunoscut. El căută și reuși să tălmăcească elevilor săi, pe românește, gramatica grecească, fără să priceapă adesea o vorbă din ceea ce învățau. Prin aceasta însă a întărit străduința lui Gheorghe Lazăr de a arăta că și în românește se ajunge a spune ceea ce se socotea că numai grecește se poate învăța. Se stârni revoluția de la 1821. Petrache Poenaru, deși nu era o fire prea neastâmpărată, nu poate rămâne neliniștit. Tudor Vladimirescu îl primește cu dragă inimă ca să-i fie de ajutor la conceperea proclamațiilor ce le adresează tuturor. Pe Petrache Poenaru, Tudor îl trimite cu alți doi tovarăși spre a informa străinătatea de caracterul revoluției. Este îndrumat de Tudor Vladimirescu să studieze la Viena, iar apoi la Paris unde studiază filologia și politehnica, devenind absolvent al Școlii Politehnice din Paris.
Se deschide o nouă și însemnată cale din viața lui, dar simte că are o cultură insuficientă. Începe a învăța limba germană la Sibiu. Studiază apoi la Viena până și matematica și fizica. Firea lui chibzuită îl îndreaptă spre cercetările științifice. La Paris, continuă să se ocupe de diferite ramuri științifice, îndreptându-se spre îndeletniciri practice, inventând chiar un condei – precursorul stiloului de astăzi. Brevetează primul toc rezervor din lume, mai întâi la Viena, apoi la Paris (brevet nr. 3208 din 25 mai 1827) cu titlul ”condeiul portăreț”, fără sfârșit alimentându-se însuși cu cerneală (plume portable sans fin, qui s alimente elle meme avec de lenere). Trece și în Anglia pentru cercetarea exploatării minelor. Ajunge astfel să capete o cultură vastă, variată, de la limbile clasice până la matematică și chiar geologie, fiind în corespondență cu savanții francezi, scriind și o relatare asupra cutremurului de la 1837, pentru care este primit ca membru al Societății franceze de geologie.
Primul român care a călătorit cu trenul
La 15 septembrie 1830 se deschide în Anglia prima cale ferată din lume care va face legătura între Liverpool și Manchester. La 27 octombrie 1831, tânărul Petrache Poenaru spunea printre altele: ”Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport care este una dintre minunile industriei secolului …/ 20 de trăsături legate unele cu altele, încărcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură mașină cu aburi”.
Cea dintâi serioasă lege a școlilor
Întors în țară cu întreaga comoară de cunoștințe asupra celor văzute în străinătate, ca director general al școlilor, desfășoară o activitate intensă, condus de principii care și azi au căutare. Cea dintâi serioasă lege a școlilor este alcătuită în 1832 de el. A fost unul dintre organizatorii învățământului național românesc, fondatorul Colegiului Național Carol I din Craiova. A fost secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu, iar, ulterior, revenind în țară, după călătorii și studii tehnice s-a implicat în domenii legate de învățământ, administrație și inovație. Între anii 1834-1836 a insistat pentru introducerea Sistemului Metric și Zecimal în Muntenia. Împreună cu alți oameni de seamă a contribuit la înființarea în 1835 a Școlii de Agricultură la Pantelimon, lângă București. Din poziția de membru al Eforiei Școlilor Naționale în 1850 devine co-fondator al Școlii de Poduri și Șosele (actuala Universitatea de Construcții din București).
A fost ales membru al Academiei Române
În anul 1870, spre sfârșitul vieții sale, a fost ales membru al Academiei Române. În discursul de recepție la primirea în Academia Română, a afirmat și a susținut că cele 5 luni cât a fost pandur și haiduc i-au schimbat complet destinul și va păstra toată viața în inimă acele clipe mărețe.
Buna creștere este cea dintâi trebuință a unui neam
Școala, după Petrache Poenaru, nu trebuie să fie îndreptată numai spre instrucție, ci și spre educație. Sfârșitul ce trebuie să-și propună școala este o bună creștere. Este o îmbogățire a minții cu științe folositoare, a dezvolta puterile înțelegătoare și morale , a îndrepta și a întemeia aceste puteri prin deprinderi cu bună chibzuire; în scurt, a întări trupul și dezvolta duhul. ”Buna creștere este cea mai dintâi trebuință a unui neam; ea este temeiul și chezășia pentru paza tuturor așezămintelor obștești”.
Petrache Poenaru nu dă numai îndrumări de organizare școlară, ”ci-și îndreaptă marea lui influență pentru a crea cât mai numeroase școli la sate”, luminițe ce aveau să pâlpâie timid, dar îndeajuns ca să aducă oarecare înviorare în sufletele adormite. Tocmai din această cauză, reîntoarcerea tiraniei după neizbutirea revoluției de la 1848 la care ia parte, își îndreaptă loviturile și către școlile întemeiate ”fiindcă învățătorii de școlile sătești luaseră parte la mișcare națională ” (George Sion).
Când se mai liniștiră lucrurile, cunoștințele și puterea de muncă a lui Petrache Poenaru sunt folosite și în alte direcții: diplomatice, legislative. De la 1849 și până la 1869 când se retrage în viața privată, activitatea-i însă este îndrumată aproape numai spre câmpul școlar, preocupare cei-i dă și mai târziu, la bătrânețe o zvâcnitură de energie, un protest bărbătesc biruitor.
Petrache Poenaru salvează Școala Normală pentru învățători de la desființare
Era amenințată cu desființarea Școala Normală pentru învățători. Hotărâta intervenție a bătrânului, cu autoritate nediscutată, o salvează. Este cea din urmă contribuție pe care o dă în viață școlilor sătești, la a căror răspândire a muncit din greu. Ales membru al Academiei Române a avut o manifestare emoționantă în ședința de la 8 septembrie 1871, deci la vârsta de 72 de ani. În discursul de recepție vorbește, cu o însuflețire tinerească, despre activitatea lui Gheorghe Lazăr, predecesorul său în deșteptarea culturii naționale.
”Drept ultim cuvânt, spune Alexandru Odobescu în cuvântarea ținută în fața Regelui Carol I la 1889, cu prilejul sărbătoririi unui sfert de veac al Universității din București, vă voi afirma că Petrache Poenaru, cel care a trecut prin această lume făcând numai bine, a fost pe cât a trăit, și va fi pururea în amintirea tuturor, un adevărat părinte al școlilor românești.
Primul ziar românesc
Foaia de propagandă a armatei lui Tudor Vladimirescu, apărută la inițiativa sa, a însemnat nu numai primul ziar românesc de propagandă, așa cum îi arată și numele, dar și unul dintre primele exemple din istoria presei scrise din România, de prezentare corectă a idealurilor revoluționare ale lui Tudor.
Revoluționar la 1848
Petrache Poenaru a participat la Revoluția de la 1848 și a făcut parte din Comisia pentru eliberare. A semnat Petrache Poenaru pe primul comunicat al comisiei, din 12 iulie 1848, alături de Iosafat Snagoveanul și Cezar Bolliac (document original la Muzeul Național de Istorie al României). Devine un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuz. Din 1856 a fost venerabilul unei loji masonice bucureștene. Dintre descendenții cunoscuți se poate aminti scriitoarea Alice Voinescu (1885-1961), născută la Drobeta Turnu Severin. Fosta stație de metrou Semănătoarea îi poartă acum numele.
Pentru întreaga sa activitate și pentru inițiativa care au determinat progresul în multe direcții, dar mai ales în înființarea învățământului public – fiind considerat un adevărat părinte al școlilor noastre românești, Petrache Poenaru – cel care a trecut prin această lume făcând numai bine, merită să fie înveșnicit printr-o statuie sau, cel puțin, un bust măreț. Prin activitatea desfășurată, el aparține spațiului românesc și nu numai zonei venirile sale pe lume. Doamna ministru Ecaterina Andronescu are la îndemână posibilități foarte mari de a contribui la înveșnicirea marelui om de știință care a fost academicianul Petrache Poenaru (precis oamenii școlilor se vor implica pe măsura chemării).
Notă specială: Pentru întocmirea acestui articol, am lecturat o bibliografie diversă după cum urmează: 1. Prof. Ion Simionescu – fost președinte al Academiei Române – ”Oameni aleși. Românii ” – ediție de colecție, București, Paul Editions 2018; 2. Petrache Poenaru – Wikipedia, Enciclopedia liberă; 3. Dan Cârlea – ziarul ”Lumina”, 22 decembrie 2012 – ”Petrache Poenaru, un român cu viață de legendă”; 4. Alexandru Rădescu, 3 mai 2004; 5. Irina Rîpan, Adevărul, Vâlceanul, ”Petrache Poenaru, inventatorul stiloului, a fost conducătorul unei loji masonice în București”, noiembrie 2013 etc.
Prof. Gheorghe I. Drăghici-Slăvuțescu
