1 Decembrie 1918 – O zi pentru eternitatea unităţii neamului nostru românesc

337

Desăvârşirea unităţii statului naţional român  a fost o  încununare a  luptei  multiseculare a întregului popor şi reedita  într-un mod  ireversibil  fapta lui Mihai Viteazul, care reunea pentru prima  oară provinciile româneşti într-un singur  stat, era  realizarea  idealurilor  paşoptiste şi mai ales, întregirea  firească a Unirii Principatelor, a cuceririi independenţei  de stat  şi îndeplinirea până la capăt a întregii lupte  pentru libertate, unitate şi independenţă naţională a tuturor  românilor.

Ziua de 1 Decembrie a  rămas  în conştiinţa  poporului  prin însemnătatea sa, alături de marile momente  de referinţă ale istoriei noastre, cea mai  mare sărbătoare  naţională  şi o pagină  glorioasă a victoriei strălucite  dobândite  de poporul român  pe drumul  afirmării sale ca naţiune  de sine stătătoare,  şi o încununare a aspiraţiilor sale  de veacuri  pentru eliberare naţională.
Unirea de la 1918 este rezultatul  luptei tuturor românilor  din provinciile  noastre strămoşeşti libere sau aflate  sub domnia  străină, a tuturor  forţelor sociale  şi politice  ale întregii naţiuni. De altfel,  legăturile  multiculturale – economice, culturale  şi politice în plină dezvoltare, pe care le-au avut  între ele, de-a lungul vremurilor  toate provinciile  româneşti, au pregătit consacrarea  unităţii naţionale şi  au contribuit la întărirea  conştiinţei  noastre de neam şi ţară.
Pe fondul  unui proces  inevitabil, prin maturizarea  condiţiilor interne  şi externe, născută din expresia  nestrămutată  şi a frământărilor puternice  a unui întreg  popor  pentru realizarea Marii Uniri, şi nu în ultimul rând a  conjuncturii internaţionale  favorabile,Marea Adunare Naţională  de la Alba Iulia, consfinţea  printr-o unitate impresionantă  de voinţă desăvârşirea unui act fundamental, de mare însemnătate, iar Rezoluţia  istorică a Unirii exprima în paragrafe  de mare expresivitate voinţa şi maturitatea gândirii politice   a timpului, încheierea  îndelungatului  proces istoric, moment  de cotitură  pentru  ceea ce vroia  să însemne  consecinţele sale în viaţa  întregului popor român.
Aşadar, istoria  ne demonstrează că formarea  statului naţional unitar român nu a fost rezultatul  unor evenimente  întâmplătoare, al înţelegerilor intervenite  la masa  tratativelor , care n-au făcut altceva  decât să consfinţească  o situaţie  de fapt creată  de lupta românilor, Unirea Bucovinei, Basarabiei şi Transilvaniei cu România, constituind înfăptuirea  firească a năzuinţelor de unitate şi reîntregire  a visului pentru care au luptat şi s-au jertfit  nenumărate  generaţii de înaintaşi, împlinirea  unei necesităţi obiective, a însăşi dezvoltării  noastre istorice.
De altfel, corespondenţii de presă  şi oamenii politici străini ai vremii au descris  obiectiv  momentele ce au constituit Marea Unire,  lăsând  posterităţii numeroase  note şi reportaje şi chiar discursuri  interesante despre acest excepţional  eveniment  istoric. Bunăoară, reputatul istoric englez A.W.A. Leeper evidenţia  în studiul său „Dreptatea cauzei României”,  că înfăptuirea statului naţional unitar român a fost rezultatul „grelelor suferinţe îndurate  de România  pentru realizarea  acestui ideal”,  iar „The New York Times”  din 11 decembrie 1918 publica următoarele  ştiri: „O mare sărbătoare  a românilor transilvăneni  a avut loc  la Alba Iulia, la Nord de Sibiu, în ziua de 1  Decembrie,  când Adunarea Naţională  a proclamat  solemn  unirea  Transilvaniei cu România. După ştirile din ziarele maghiare, o mulţime  de 100.000 de oameni, îmbrăcaţi în diverse costume  pitoreşti, a aclamat  cu entuziasm  cuvântările  fruntaşilor  naţionali. O ordine perfectă a fost menţinută  de Garda Naţională  şi de ţăranii înarmaţi”. Nu au lipsit ştirile nici în ceea ce priveşte  propaganda ostilă actului unirii şi voinţei tuturor românilor de  a trăi într-o Românie unită. De exemplu, „The Washington Post” din 11 ianuarie 1919 sublinia: „Ungurii desfăşoară multiple  acţiuni de propagandă cu scopul  de a amăgi puterile aliate…, ei fac  tot ce pot ca să  împiedice  aspiraţiile polonezilor şi românilor  de a se contopi  cu  propriile lor ţări, dar, din fericire, prezenţa unui comandament  francez vigilent  constituie un obstacol  pentru  acte deschise. Forţele româneşti, cele ale românilor  din Transilvania, vor fi în curând în situaţia  de a nu mai cere asistenţă  Aliaţilor pentru a învinge pe vechii lor asupritori”.
De asemenea, ambasadorul  Belgiei la Bucureşti, Van Spersele  de Strihou, primind la 4 decembrie 1918, delegaţia românilor  de peste munţi condusă  de Al. Vaida Voevod şi Vasile Goldiş, a arătat că: „eliberarea  Transilvaniei  şi unirea ei cu România  au provocat  în ţara mea, unde domneşte un spirit  de independenţă  şi o mare sete de dreptate, o foarte sinceră  bucurie”.
Altfel spus, Unirea din 1918 a corespuns  legilor imperative  al istoriei, realizând  cadrul  necesar pentru manifestarea  contribuţiile  poporului român la dezvoltarea umanităţii şi a civilizaţiei, dar şi dobândirea  drepturilor  sale legitime pentru libertate, democraţie şi progres. Carpaţii nu mai erau decât o noţiune geografică. Se realiza  visul unui întreg popor,  ce a rămas  timp de atâtea  secole neclintit în unitatea fiinţei sale, iar aşa cum  se exprima metaforic Emil Isac, o aflăm  citând din cuvintele „cu cât  se vor strecura  în mersul vremii veacurilor, cu atât mai luminos  va pătrunde în conştiinţa  naţiei române, înfăptuirea de la Alba Iulia şi ca un moment  a celei mai mari zile din viaţa ei,  dar şi ca izvor în veci nesecat de înţeleaptă îndrumare pe calea desăvârşirii  şi astfel a fericirii şi măririi sale”.
Într-o vreme, când mersul  lumii se îndreaptă spre  alte percepte şi orientări, precum  mondializarea, globalizarea, integrarea şi intercondiţionarea   comunitară, indiferent  de avantajele  sau de dezavantajele acestora, nu se poate şterge  cu buretele  istoria popoarelor  şi năzuinţelor  acestora pentru păstrarea identităţii lor naţionale  şi, în consecinţă, socotim  că fiecare bun român  trebuie să poarte  în străfundul sufletului mândria, respectul şi dragostea pentru glia  străbună şi pentru momentele sfinte ale perenităţii neamului  din mult zbuciumata  noastră istorie  multimilenară.
Pentru că astăzi, din păcate, în plin proces de europenizare şi într-o societate românească aparent democratică, se strecoară încet, dar sigur iarăşi în mentalul oamenilor otrava separatismului. Chiar  şi recenta campanie electorală pentru alegerea  preşedintelui României, a scos la iveală o aliniere a unor partide politice româneşti  la extremismul maghiar, după cum şi unele mijloace  media, cu precădere din Transilvania, finanţate  şi controlate de către cozile de topor, servesc  interese străine. Mai concret, se adaugă în emisiunile TV o sistematică infuzie  de tribalism  ardelean, adică orgoliul  de a fi superiori  tuturor celorlalţi români, pentru că aparţin unei „lumi”mai civilizate, civilizaţie care s-ar datora, desigur, stăpânirii ungureşti şi convieţuirii cu saşii şi şvabii. Mai mult decât atât, există  voci care flutură ideea că ardelenii ar trebui să se despartă de România, ceea ce nu înseamnă decât o colportare sub o altă formă a propagandei revizioniste  ungare de către aşa-zişii pretinşi intelectuali,  care  „s-au săturat” de România.
Şi atunci, se poate vorbi de o moarte lentă a naţionalismului românesc, lăsând  locul manifestărilor anarhist-separatiste, de genul celor organizate  de activişti şi agitatori „români” cu reşedinţă sau cu studii făcute la Budapesta?  După cum, este greu de înţeles dacă nu dubios cum peste 60% din populaţia Transilvaniei, la îndemnurile stăpânilor din afară şi a extremiştilor iredentişti, au devenit  subit  susţinătorii înfocaţi  ai unui etnic minoritar pentru preşedinţia României. Iar de aici se pare că jocurile nu se opresc, însemnând în cele din urmă că se clatină inclusiv Trianonul, în vreme ce Occidentalii, care ştiu să facă atâta caz de manifestările patriotice ale unora mai mici şi mai slabi decât ei, au în genă sentimente dintre cele mai murdare  la adresa  altor naţionalităţi. Aşa s-a întâmplat şi cu România, ştiind când şi cum  să-i pună cizma  pe grumaz, s-o comande, s-o jefuiască şi s-o dezbine.
Aşadar, e firesc  a ne pune  tot mai insistent  întrebarea  ce se va întâmpla  cu ţara noastră, vorbindu-se frecvent pe la colţuri chiar şi despre o dezunire a României. Şi atunci, să  fie oare o simplă coincidenţă a prieteniei pe axa Băsescu-Tokes- Victor Orban  şi M.R. Ungureanu cel ce se chinuie să vorbească ungureşte, îndemnându-i pe maghiari să voteze cu Iohannis?
Personal cred  că  se leagă toate acestea  iar majoritatea  românilor ardeleni  se pare că au căzut în capcana contestării Trianonului, pe care le-au întins-o reprezentanţii extremiştilor maghiari,  ce îşi propun nici mai mult nici mai puţin decât o Ungarie Mică,exact în inima României. Aşa că, treziţi-vă buni români,  şi ascultaţi  iarăşi limpedele sunet al clopotelor  redeşteptării naţionale.
Iar Marea Unire de la 1 Decembrie  1918, să însemne, dincolo de o realitate pentru  toate veacurile,  şi un pios omagiu, cinstindu-ne aşa  cum se cuvine înaintaşii şi eroii neamului nostru românesc.
Vasile Irod

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here