Desăvârşirea unităţii statului naţional român a fost o încununare a luptei multiseculare a întregului popor şi reedita într-un mod ireversibil fapta lui Mihai Viteazul, care reunea pentru prima oară provinciile româneşti într-un singur stat, era realizarea idealurilor paşoptiste şi mai ales, întregirea firească a Unirii Principatelor, a cuceririi independenţei de stat şi îndeplinirea până la capăt a întregii lupte pentru libertate, unitate şi independenţă naţională a tuturor românilor.
Ziua de 1 Decembrie a rămas în conştiinţa poporului prin însemnătatea sa, alături de marile momente de referinţă ale istoriei noastre, cea mai mare sărbătoare naţională şi o pagină glorioasă a victoriei strălucite dobândite de poporul român pe drumul afirmării sale ca naţiune de sine stătătoare, şi o încununare a aspiraţiilor sale de veacuri pentru eliberare naţională.
Unirea de la 1918 este rezultatul luptei tuturor românilor din provinciile noastre strămoşeşti libere sau aflate sub domnia străină, a tuturor forţelor sociale şi politice ale întregii naţiuni. De altfel, legăturile multiculturale – economice, culturale şi politice în plină dezvoltare, pe care le-au avut între ele, de-a lungul vremurilor toate provinciile româneşti, au pregătit consacrarea unităţii naţionale şi au contribuit la întărirea conştiinţei noastre de neam şi ţară.
Pe fondul unui proces inevitabil, prin maturizarea condiţiilor interne şi externe, născută din expresia nestrămutată şi a frământărilor puternice a unui întreg popor pentru realizarea Marii Uniri, şi nu în ultimul rând a conjuncturii internaţionale favorabile,Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, consfinţea printr-o unitate impresionantă de voinţă desăvârşirea unui act fundamental, de mare însemnătate, iar Rezoluţia istorică a Unirii exprima în paragrafe de mare expresivitate voinţa şi maturitatea gândirii politice a timpului, încheierea îndelungatului proces istoric, moment de cotitură pentru ceea ce vroia să însemne consecinţele sale în viaţa întregului popor român.
Aşadar, istoria ne demonstrează că formarea statului naţional unitar român nu a fost rezultatul unor evenimente întâmplătoare, al înţelegerilor intervenite la masa tratativelor , care n-au făcut altceva decât să consfinţească o situaţie de fapt creată de lupta românilor, Unirea Bucovinei, Basarabiei şi Transilvaniei cu România, constituind înfăptuirea firească a năzuinţelor de unitate şi reîntregire a visului pentru care au luptat şi s-au jertfit nenumărate generaţii de înaintaşi, împlinirea unei necesităţi obiective, a însăşi dezvoltării noastre istorice.
De altfel, corespondenţii de presă şi oamenii politici străini ai vremii au descris obiectiv momentele ce au constituit Marea Unire, lăsând posterităţii numeroase note şi reportaje şi chiar discursuri interesante despre acest excepţional eveniment istoric. Bunăoară, reputatul istoric englez A.W.A. Leeper evidenţia în studiul său „Dreptatea cauzei României”, că înfăptuirea statului naţional unitar român a fost rezultatul „grelelor suferinţe îndurate de România pentru realizarea acestui ideal”, iar „The New York Times” din 11 decembrie 1918 publica următoarele ştiri: „O mare sărbătoare a românilor transilvăneni a avut loc la Alba Iulia, la Nord de Sibiu, în ziua de 1 Decembrie, când Adunarea Naţională a proclamat solemn unirea Transilvaniei cu România. După ştirile din ziarele maghiare, o mulţime de 100.000 de oameni, îmbrăcaţi în diverse costume pitoreşti, a aclamat cu entuziasm cuvântările fruntaşilor naţionali. O ordine perfectă a fost menţinută de Garda Naţională şi de ţăranii înarmaţi”. Nu au lipsit ştirile nici în ceea ce priveşte propaganda ostilă actului unirii şi voinţei tuturor românilor de a trăi într-o Românie unită. De exemplu, „The Washington Post” din 11 ianuarie 1919 sublinia: „Ungurii desfăşoară multiple acţiuni de propagandă cu scopul de a amăgi puterile aliate…, ei fac tot ce pot ca să împiedice aspiraţiile polonezilor şi românilor de a se contopi cu propriile lor ţări, dar, din fericire, prezenţa unui comandament francez vigilent constituie un obstacol pentru acte deschise. Forţele româneşti, cele ale românilor din Transilvania, vor fi în curând în situaţia de a nu mai cere asistenţă Aliaţilor pentru a învinge pe vechii lor asupritori”.
De asemenea, ambasadorul Belgiei la Bucureşti, Van Spersele de Strihou, primind la 4 decembrie 1918, delegaţia românilor de peste munţi condusă de Al. Vaida Voevod şi Vasile Goldiş, a arătat că: „eliberarea Transilvaniei şi unirea ei cu România au provocat în ţara mea, unde domneşte un spirit de independenţă şi o mare sete de dreptate, o foarte sinceră bucurie”.
Altfel spus, Unirea din 1918 a corespuns legilor imperative al istoriei, realizând cadrul necesar pentru manifestarea contribuţiile poporului român la dezvoltarea umanităţii şi a civilizaţiei, dar şi dobândirea drepturilor sale legitime pentru libertate, democraţie şi progres. Carpaţii nu mai erau decât o noţiune geografică. Se realiza visul unui întreg popor, ce a rămas timp de atâtea secole neclintit în unitatea fiinţei sale, iar aşa cum se exprima metaforic Emil Isac, o aflăm citând din cuvintele „cu cât se vor strecura în mersul vremii veacurilor, cu atât mai luminos va pătrunde în conştiinţa naţiei române, înfăptuirea de la Alba Iulia şi ca un moment a celei mai mari zile din viaţa ei, dar şi ca izvor în veci nesecat de înţeleaptă îndrumare pe calea desăvârşirii şi astfel a fericirii şi măririi sale”.
Într-o vreme, când mersul lumii se îndreaptă spre alte percepte şi orientări, precum mondializarea, globalizarea, integrarea şi intercondiţionarea comunitară, indiferent de avantajele sau de dezavantajele acestora, nu se poate şterge cu buretele istoria popoarelor şi năzuinţelor acestora pentru păstrarea identităţii lor naţionale şi, în consecinţă, socotim că fiecare bun român trebuie să poarte în străfundul sufletului mândria, respectul şi dragostea pentru glia străbună şi pentru momentele sfinte ale perenităţii neamului din mult zbuciumata noastră istorie multimilenară.
Pentru că astăzi, din păcate, în plin proces de europenizare şi într-o societate românească aparent democratică, se strecoară încet, dar sigur iarăşi în mentalul oamenilor otrava separatismului. Chiar şi recenta campanie electorală pentru alegerea preşedintelui României, a scos la iveală o aliniere a unor partide politice româneşti la extremismul maghiar, după cum şi unele mijloace media, cu precădere din Transilvania, finanţate şi controlate de către cozile de topor, servesc interese străine. Mai concret, se adaugă în emisiunile TV o sistematică infuzie de tribalism ardelean, adică orgoliul de a fi superiori tuturor celorlalţi români, pentru că aparţin unei „lumi”mai civilizate, civilizaţie care s-ar datora, desigur, stăpânirii ungureşti şi convieţuirii cu saşii şi şvabii. Mai mult decât atât, există voci care flutură ideea că ardelenii ar trebui să se despartă de România, ceea ce nu înseamnă decât o colportare sub o altă formă a propagandei revizioniste ungare de către aşa-zişii pretinşi intelectuali, care „s-au săturat” de România.
Şi atunci, se poate vorbi de o moarte lentă a naţionalismului românesc, lăsând locul manifestărilor anarhist-separatiste, de genul celor organizate de activişti şi agitatori „români” cu reşedinţă sau cu studii făcute la Budapesta? După cum, este greu de înţeles dacă nu dubios cum peste 60% din populaţia Transilvaniei, la îndemnurile stăpânilor din afară şi a extremiştilor iredentişti, au devenit subit susţinătorii înfocaţi ai unui etnic minoritar pentru preşedinţia României. Iar de aici se pare că jocurile nu se opresc, însemnând în cele din urmă că se clatină inclusiv Trianonul, în vreme ce Occidentalii, care ştiu să facă atâta caz de manifestările patriotice ale unora mai mici şi mai slabi decât ei, au în genă sentimente dintre cele mai murdare la adresa altor naţionalităţi. Aşa s-a întâmplat şi cu România, ştiind când şi cum să-i pună cizma pe grumaz, s-o comande, s-o jefuiască şi s-o dezbine.
Aşadar, e firesc a ne pune tot mai insistent întrebarea ce se va întâmpla cu ţara noastră, vorbindu-se frecvent pe la colţuri chiar şi despre o dezunire a României. Şi atunci, să fie oare o simplă coincidenţă a prieteniei pe axa Băsescu-Tokes- Victor Orban şi M.R. Ungureanu cel ce se chinuie să vorbească ungureşte, îndemnându-i pe maghiari să voteze cu Iohannis?
Personal cred că se leagă toate acestea iar majoritatea românilor ardeleni se pare că au căzut în capcana contestării Trianonului, pe care le-au întins-o reprezentanţii extremiştilor maghiari, ce îşi propun nici mai mult nici mai puţin decât o Ungarie Mică,exact în inima României. Aşa că, treziţi-vă buni români, şi ascultaţi iarăşi limpedele sunet al clopotelor redeşteptării naţionale.
Iar Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, să însemne, dincolo de o realitate pentru toate veacurile, şi un pios omagiu, cinstindu-ne aşa cum se cuvine înaintaşii şi eroii neamului nostru românesc.
Vasile Irod
