Încă de anul trecut, la nivel de intenţie, poetul şi publicistul septuagenar Ion Căpruciu, amicul şi colaboratorul nostru, cel care se poate mândri că a debutat în „Gazeta Gorjului” pe la vârsta de 17 ani, pe când era elev al Şcolii Profesionale
(sau de Meserii, în anii săi de final când prof. Gheorghe Peştişanu a profitat de existenţa unei clădiri demne de un Liceu Teoretic, preluând clădirea cu un etaj – actuala Şcoală Generală, condusă măiastru de prof. Ion Pavel) Peştişani, ar fi dorit să-mi povestească într-o convorbire cam ce-a însemnat directorul Dumitru Secotă pentru acele generaţii de meseriaşi nu doar din Peştişani, ci şi din împrejurimi. Ne-am împotmolit la o fotografie a celui supranumit „Sultanul”, pe care urmaşul tatălui său Mina Secotă ne-a refuzat-o. Prea ocupat cu afacerile firmei sale „Secofarm”, cum să-şi mai facă timp şi pentru păstrarea memoriei aceluia care i-a dat viaţă. Şi multora o meserie cu care să se întreţină ori să se căpătuiască în societate(Ion Predoşanu)
Directorul DUMITRU SECOTĂ
Există un flux magnetic. Altfel nu-mi pot explica atracţia mea pentru Domnul Director Dumitru Secotă. Nu ştiu dacă eu eram „bâtul ţăstului” la Şcoala Profesională Peştişani, dar trei ani m-am bucurat de marea încredere a acestui Bărbat înalt şi puternic atât fizic cât şi moral. Vânător pasionat, nu vâna păsări, nici alte jivine, ci numai porcii mistreţi de pe Valea Bistriţei. Impunător şi drept în tot ce făcea, cuvântul lui de ordine era disciplina şi respectul. Ca absolvent al Liceului Industrial de pe vremuri, Maistru şi Profesor la Şcoala de Meserii Peştişani şi apoi Director, numele lui ar trebui pus în polemică de mulţi. El are meritul de a fi creat Şcoala Profesională din Peştişani, unde învăţau toţi copiii sărmani care nu puteau merge la liceu. Şcoala Profesională cu secţiile tâmplărie, forjerie, lăcătuşărie, rotărie şi, mai târziu, croitorie, făcea parte dintr-un sistem de învăţământ gratis. În plus, primeai ca elev trei mese pe zi, într-o perioadă grea, când pâinea era pe cartelă. Nu ştiu dacă exista vreo familie, pe vremea aceea, în comună, care să se bucure masă cu carne în fiecare zi. De pâine nici pomeneală. Turta şi mămăliga erau la mare cinste. Mai primeai un costum de haine de iarnă (un costum de liceu costa în 1955, 280 de lei!), trei cămăşi şi trei perechi de izmene, o manta de postav, o pereche de bocanci şi pentru vară un costum subţire, chiloţi şi maiouri, dar şi o pereche de sandale. În vremea când la putere era opinca din piele de porc. Toate acestea ca să te apere de frig şi vremuri grele. Şi toţi Peştişanii ieşeau la poartă să vadă elevii trecând încolonaţi, „ca la armată”, cu cântec înainte marş. În fiecare zi de luni, Directorul şi toţi profesorii şi maiştrii ne adunau în careu, în faţa atelierelor, şi ne arătau faptele bune, dar şi pe cele trebuiau uitate. Orice s-ar zice, Domnul Director era un mare pedagog. Noi, cei din Brădiceni, seara, la întoarcerea acasă dam iama prin grădinile şi livezile Peştişanilor de pe marginea Bistriţei. Nuci şi prune, gutuile erau toate ale noastre. Într-o zi de luni, la obişnuitul careu, noi toţi elevii îmbrăcaţi „la patru ace” nu ne puteam deosebi de frumoşi ce eram. La careu veniseră şi câţiva cetăţeni din Peştişani, proprietari de grădini de pe malul apei. „Să iasă în faţă cei din Brădiceni”, a tunat Directorul Dumitru Secotă. „Aceştia sunt Brădicenii, Domnule Director, dar dumneata cum îi deosebeşti, că seamănă între ei ca fraţii”. Da, desigur, n-am fost noi vinovaţii. Într-un timp, Ministerul a vrut să desfiinţeze Şcoala. Era pe timpul când învăţământul nu îşi găsea drumul. Vroiau să ne mute la Iaşi, la Arad, la Târgu Mureş… Domnul Director Dumitru Secotă a mers personal la Bucureşti, cu desagile pline, şi Şcoala a mai căpătat şi Secţia de croitorie cu băieţi şi fete. Datorită Domnului Director Secotă am avut primele cărţi în biblioteca personală. Datorită Domnului Director Secotă există astăzi clădirea Şcolii Generale din Peştişani. După douăzeci de ani, când nu mai vedea, stătea pe podeţul din faţa casei şi-i ziceam: „Să trăiţi Domnul Director!” Nu puteam trece pe lângă un Om care pusese o vorbă bună destinului meu. Şi-mi răspundea: „Să trăieşti măi Căpruciule! Nu te văd, dar ţi-am recunoscut vocea de când recitai poezii pe scena sălii de festivităţi a Şcolii Profesionale”. Sală clădită la insistenţele Domnului Director, cu participarea şi a noastră a elevilor. Era pe vremea când tot Şcoala a introdus lumina electrică în comuna Peştişani. Mulţi te-au uitat Domnule Director, dar spiritul Dumneavoastră mai umblă şi astăzi prin comuna Peştişani.
Ion Căpruciu
N.R. Deocamdată, deşi personajul însemnărilor scriitorului Ion Căpruciu este minunat descris, n-ar mai fi multe de spus. În „desagii”, un fel de traistă dublă, ce se ducea şi pe o parte şi pe cealaltă a umerilor, Sultanul mai avea ceva. O amică de-a directorului, de loc din satul Boroşteni, deţinea nişte cazane de făcut ţuică. Şi o fierbea de două ori, adică producea palincă. Cu palincă de Boroşteni, în desagă, s-a dus directorul Secotă la un director din Ministerul Învăţământului, ce răspundea de şcolile profesionale şi de meserii. Mai ştiu că şi tatăl meu, Vasile Predoşanu, maistru tâmplar la acea şcoală şi maistru inclusiv al maestrului Ion Căpruciu, executase din lemn de nuc, în basorelief, un portret al liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej
(Ion Predoşanu)
