Constituţia, legile, în ansamblul lor, constituie sufletul statului, ajutându-l să purceadă prin el însuşi. Constituţia trebuie să se întemeieze pe cele mai fecunde şi veridice idei de drept puse în conexiune cu trebuinţele socio-economice, spirituale şi morale ale românilor, dreptatea şi libertatea lor.
Parcurgem un crâmpei de timp în care se vorbeşte mult despre necesitatea de revizuire a Constituţiei României, au fost rostite idei şi imperative inteligente, urmare a analizării rosturilor statului în ultimii zece ani şi, cu întâietate, a raporturilor dintre puterile statului. Esenţa problemei este înţelegerea sensului plural al conceptului de putere executivă – la urma-urmei, a relaţiei dintre Preşedinte, Guvern, Parlament şi Puterea judecătorească. La elaborarea textelor de către Constituantă, dar şi în 2003, s-a vehiculat opinia că nu trebuie să i se îngăduie primului ministru să concentreze în mâna sa întreaga putere executivă: îngrijorătoarea frică de dictatură! Ca urmare, pe lângă anumite atribuţii de politică externă, preşedintelui i s-au mai dat la dispoziţie un consiliu superior de apărare a ţării, care îi conferă dreptul de a controla, practic, guvernul în anumite decizii, serviciile de informaţii şi contrainformaţii, procurorii şi judecătorii (când am spus ”guvernul”, trebuie să se înţeleagă aici şi alte ministere decât ale apărării, de interne, de externe, al justiţiei şi al economiei – prin intermediul CSAT). Ce a ieşit din acesta am văzut: un preşedinte – guvernator de teapa lui Zeus-BĂSE a izbutit să se impună dictatorial – fără a avea, practic, vreo responsabilitate( alta decât a semna cheltuielile curente şi salarii ale numerosului aparat birocratic de la Preşedinţie).
În realitate, de teama de a nu se da putere excesivă pe mâna unui singur om cu responsabilităţi executive, s-a căzut într-o bizară capcană: s-a dat inadmisibil de multă putere executivă unui individ fără nicio responsabilitate. De fapt, puterea executivă, în orice democraţie constituţională, fie ea şi monarhică, nu este controlată şi contrabalansată de şeful statului(fie el şi rege/regină), ci de Parlament. La noi, însă, numai cine n-a dorit n-a fost capabil să priceapă că ultimul preşedinte, – Zeus-BĂSE, şi-a dirijat de la început, mintenaş, atacul diabolic împotriva parlamentului, ofensivă susţinută acerb de-a lungul timpului, cu ajutorul nedisimulat al partidului său şi al altor forţe interesate, inclusiv din exterior.
În împrejurările actuale, în preajma revizuirii Constituţiei, s-a cam acceptat ideea că preşedintelui trebuie să i se reducă din atribuţii – dar să fie ales prin vot popular, nu de către parlamentari. Unii glăsuiau că românilor le place să-şi aleagă preşedintele – să le facem acest hatâr. Oare?! De unde vreo tradiţie la români? Şi-au ales ei voievozii, regii şi dictatorii?! Alegerea celor trei preşedinţi de după 1989, a devenit o tradiţie seculară, mai abitir decât la alţi europeni?! Nu se poate vorbi despre aşa ceva! Explicaţia este implicată în justificarea lui Crin Antonescu, candidatul USL la preşedinţie: preşedintele ar urma să fie ales, în viitor, la mijlocul mandatului parlamentar/guvernamental, pentru patru ani, astfel că alegerea sa să nu se suprapună peste alegeri locale ori parlamentare. Festina lente, ne îndeamnă un vechi proverb latin!
Şi totuşi, ce ar putea un preşedinte ”apolitic” şi lipsit de puteri executive – să susţină într-o campanie electorală? Prin urmare, în urmă cu doi ani, în urma unei acerbe campanii electorale la care au participat toate forţele politice reprezentative (dar şi mai mulţi aventurieri), am ales puterea supremă în stat, parlamentul, care a mandatat un guvern capabil să pună în aplicare un program politic, economic, social, spiritual, moral, pentru patru ani. Dar, numai după doi ani, vine un candidat la preşedinţie cu un alt program?! Apare confuza nedumerire: atunci pentru ce a mai fost ales parlamentul, care, nolens-volens, a desemnat la rândul lui executivul însărcinat să dea viaţă respectivului program – şi, încă, un buget multianual?! În temeiul acestei retorici pragmatice înseamnă că, de fapt, viitorul preşedinte ar avea puteri executive nemaicunoscute: el sigur poate da peste cap programul de guvernare şi legile pe care ar urma să le dea parlamentului! În fapt, ce program socio-politic, economic, spiritual poate avea preşedintele dacă ar fi cantonat în limitele actualei Constituţii – ”…de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”?!
Desprindem aici o penibilă ”jmecherie” a partidelor politice-mai ales, a celor puternice: la mijloc de mandat, susţinând campania prezidenţială a unei persoane agreate, îşi fac campanie electorală în folos propriu. Se consolidează, pe de o parte, anumite ”fidelităţi”, sentimente şi convingeri relative statornice (electorat de rând, mai cu seamă patronat şi flecare ”societăţi civile”). Concomitent, îşi cântăresc forţele în raport cu celelalte partide ori alianţe şi îşi regândesc (re)distribuirea anumitor posturi în aparatul de stat.
Se impunea acum eliminarea acestei ambiguităţi din Constituţie; este prilejul clarificării raporturilor dintre puterile statului şi, mai cu seamă, aşezarea parlamentului în rolul pe care îl merită într-o democraţie parlamentară. Textul viitoarei Constituţii trebuie să fie corect, lipsit de ambiguităţi, în toate să se păzească dreptatea şi libertatea persoanei, să fie evidentă ocrotirea omului şi a bunurilor lui, să se repudieze samavolnicia şi arbitrariul.
Prof. univ.dr.Grigore Drondoe
