La ora când acest articol este citit, lucrurile s-ar putea să fi fost definitiv clarificate de către Parlamentul României (în privinţa CCR, a măsurilor Guvernului, a Referendumului). Se ştie deja că scumpa noastră patrie pare a nu mai fi suverană (cum se stipulează în Constituţie) ci suzerană, devreme ce în treburile ei interne se amestecă fel de fel de …”străini binevoitori” cu noi, de un „desăvârşit democraţionism”.
Europă bolnavă aproape isterică
„Îngrijorarea” lor fariseică pe mine, ca român, m-a deranjat şi mă… îngrijorează, realmente. Cel îndreptăţit să acuze că e nedrept ce au făcut cu prim-ministrul român sunt eu, ci nu domniile lor. Denunţând aşa-zisul „model occidental”, Constantin Noica scrie negru pe… „alb”: „Venind dintr-o Europă bolnavă, aproape isterică”, orice corecţie e lovită de nulitate. Iar în privinţa noastră, a marginalilor, că doar noi avem calitatea de a le spune occidentalilor că au urâţit veacul prin conjuncţionismul ei dezarmant şi dezumanizant caracterizat prin cele trei trăsături tragic amorale: surâsul fad, politeţea de complezenţă şi salutul amabil prin agitaţia mâinii, mecanică. (vezi „Modelul cultural european”, Humanitas, Bucureşti, 1993, pp.7-10). Mihai Şora se circumscrie prin gândirea sa aceluiaşi areal ideologic: „Toleranţa adevărată (vie, caldă, binevoitoare şi înţelegătoare) nu e nici plată, nici sursă de platitudine. Numai intoleranţa e aşa. Numai fanatismul. Acestea, într-adevăr, pretind să li te aliniezi cât mai strict posibil şi împing fără scăpare pe oricine le cade pradă spre despuierea de sine, spre sărăcia ontologică cea mai strigătoare la cer”(vezi, „Firul ierbii”, Scrisul Românesc”, Craiova, 1991, pp.9-22). Dacă aş fi fost în locul lui Victor Ponta, plecat la Bruxelles să-şi pledeze cauza, să apere independenţa politică a propriului popor (a se citi: demnitate, mândrie naţională, sumă de valori incontestabile ş.a.) ci nu să dea seamă (ca pe vremuri domnitorii fanarioţi Curţii Otomane) de prerogativele sale cu care fusese investit de majoritatea populaţiei, aş fi replicat astfel.
Evitarea intrării în moarte
Toleranţa autentică înseamnă, în largul U.E., să te simţi degajat, dezinvolt, bazându-te pe aspectul fundamental că aceasta are de câştigat prin cele mai felurite însuşiri, diferenţe, culori, nuanţe. Toate aceste determinări locale modelează, într-un mod imprevizibil şi savuros, relieful plin de vrajă al epifaniilor Fiinţei. Menţionez că nu înţeleg prin toleranţă o banală permisivitate, ci dimpotrivă, o dimensiune dinamică şi valorizatoare, ba chiar entuziastă şi doritoare de seisme… la temelii, ci nu doar la suprafaţă. O linişte neperturbată de revoluţii este egală cu intrarea în moarte. Or, în România anilor 2011-2012, victoria USL-ului în alegeri echivalează cu o revoluţie (a nu se uita revoltele din Piaţa Universităţii din iarna lui 2011).
Peştele de la cap se-mpute
Ca atare mă arăt cel puţin circumspect în privinţa îngrijorării celor câtorva „personalităţi” ale U.E. şi rămân la ideea iniţială a acestui comentariu că s-au/ şi se amestecă în treburile interne ale României: Traian Băsescu, Emil Boc şi P.D.L. au guvernat foarte prost ţara, au numit în posturi de comandă acoliţi ai lor, aş putea spune personali, care puteau fi uşor manipulaţi, cum de altfel îi mai găseşti încă şi în prezent prin fruntea multor instituţii. De aceea, trebuie îndepărtaţi căci sunt cancerigeni. Cum peştele de la cap se-mpute, acest cap trebuie de urgenţă înlăturat, ieşind la vot pe 29 iulie a.c. (Va urma)
Ion Popescu-Brădiceni
