În timp ce jandarmul, plutonierul Vasile Popescu, om însurat cu nevastă şi copii la Piteşti, de unde venea, cotrobăia după tacâmuri prin chicinetă, dintr-o dată fu îmbunat de ideea renunţării la ceea ce avea în gând. „Sunt curve destule în port!” Adevărul aflat că fata nu-i ţigancă şi că-i spusese ce dorea îl făcură mai îngăduitor.
„Era mai bine dacă ar fi fost ţigancă. Vedeam şi eu cum sunt la pat! C-am auzit că ard… nu alta!” îşi zise el în gând. Când se întoarse cu două căni şi cu farfuriile şi furculiţele de trebuinţă rămase încremenit. O găsi pe Mariţa întinsă pe pat, dezbrăcată şi întoarsă cu faţa spre el. Peisajul era stupefiant! Era aşezată într-o poziţie lascivă, perfect ispititoare pentru orice bărbat. Capul îi era sprijinit pe braţul stâng. Ţâţele, mere coapte, cu sfârcuri maronii, parcă doreau să-l împungă. Abdomenul supt cu o curbură între tors şi şold expunea între coapse un ciuf ce marca genunea. Avusese de unde să se inspire. Colecţia de nuduri ale jandarmului supraveghetor, înşirată pe pereţi, era remarcabilă.
– Păi, ce facem? întrebă el nedumerit şi depăşit de situaţie.
– Aştept, fiindcă te doresc! răspunse ea cu tonul pe care-l credea că-i potrivit şi îmbietor, numai bun într-o asemenea situaţie. De-acum deveniseră parteneri egali şi aşa crezu ea că trebuie să-i vorbească. Altfel, era considerat viol şi vrea să-l liniştească de temerea unui asemenea gând. Avea 16 ani, vârstă pe care numai ea o ştia şi se putea mărita. Cunoştea destule cazuri, chiar bunica ei se măritase la 16 ani. Vorbind, se eliberase şi ea de complexe. Cel puţin acum, pe moment şi cât stătea aici.
*
Cu promisiunea că se mai întoarce de câte ori primeşte un semn de chemare, în dimineaţa zilei următoare, când i-a spus el să iasă din cabină, a urcat scara pe punte şi a plecat la ai ei. Plutonierul Vasile Popescu îi dăduse dovada scrisă că, în Tabelul deportaţilor, Mariţa în vârstă de 12 ani, era fiica lui Gheorghe şi Bria Vânătu.
*
– Făă! Ce ţi-au făcut ăştia, de n-ai mai venit!? Toată noaptea nu s-a lipit somnul de mine, de spaimă că o să te omoare! Am crezut c-au aflat c-ai fost de ăia, aduşi cu trinul! Vorbe care iar o întoarseră.
– Nu mi-a făcut nimeni nimic! Ce să-mi facă? Le-a fost milă de mine că îmi era foame şi mi-au dat să mănânc, răspunse Mariţa şi se depărtă de ea.
– Gândeam că s-au pus pe tine, că eşti arătoasă şi ciupi de ochi! Stai aici, nu pleca şi spune-mi tot!
Fata, cu gândul la părinţii ei morţi şi aruncaţi din trenul morţii, la soarta fără speranţe care o aştepta, începu să plângă şi se ascunse printre mormanele de lucruri care erau grămădite pe puntea şlepului.
Bria, mai mult ca oricine, înţelesese şi se luă după ea, „să nu sară cumva în Dunăre!” Cu vorbe domoale, o încurajă şi o asigură că are leacuri bune, că îi descântă şi îi dă o piatră de zbârceală de se face fată mare, cum a fost.
– Pe mine, la 12 ani m-a necinstit un rumân, că-i intrasem în grădină ş-am luat doi căstrăveţi, că mai mulţi nu erau! Mi-a ridicat fusta şi s-a pus pe mine. Numai aşa am scăpat, altfel rumânul, un hăndrălău cât toate zilele, zicea că mă omoară, că-s hoaţă şi că m-a prins în grădina lui. Am spus asta şi tot ce-am păţit babei mele, care a murit şi m-a învăţat ş-a zâs: „Că fetele care-s răzbicite să se spele cu apă rece şi să dea cu piatră acră pe acolo, când o fi sara aia, în care să mărită”. Nici Gheorghe n-a luat samă când m-am culcat prima dată cu el! Altfel, mă omorau şătrarii când mi-a luat cămaşa pochingheriţele! Nu-ţi face inimă ra, că doar n-ai vrut tu să păcătuești, ci te-a forţat, înghiţi-l-ar apele… de nenorocit! Pe tot parcursul călătoriei cu şlepul, de mai multe ori, Mariţa a dormit şi a mâncat pe alese, într-un loc numai de ea cunoscut. Dar acum lăieţii ştiau unde este şi nu-i mai duceau grija.
Ion C Gociu
