“Maia” – Un roman de succes (IV)

175

Mariţa, pe mâna jandarmului

Când starostele Gheorghe, uşurat de o parte din avere, s-a întors să se ocupe de căruţă şi catâri, să-i suie pe şlep, Mariţa a plecat după jandarmul gradat, pe post de supraveghetor, şi a fost dusă într-o cabină de dormit din pântecul şlepului, ca să-i stabilească comandantul identitatea.

– Auzi, fato? i-a zis gradatul pe drum. Trebuie să fii căutată în gură şi, după numărul de dinţi crescuţi, îţi stabilim vârsta. După cum arăţi, nu te crede nimeni că ai numai 12 ani!
Mergând pe lângă ea, jandarmul îi zise încet să nu mai audă şi alţii ce spune el:
– Este… că nu eşti ţigancă? Noi am avut o informaţie că din trenul de Iaşi, care a staţionat în gara Ciulniţa, ar fi fost văzută o femeie care a coborât şi s-a ascuns printre vagoane, dar nu am căutat-o …că aşa am hotărât eu!
Când a mai auzit şi aceste vorbe, Mariţei, de spaimele trăite până atunci, i s-a pus o negură înaintea ochilor. Norocul ei cu spaţiul scurt, că apucaseră să coboare scara în cală. În timp ce deschidea o uşă, jandarmul îi vorbea domol, cu calm şi îngăduinţă, s-o liniştească. Nu mai avea faţa aia încruntată, cu ochii sticloşi când se uita la oamenii de pe cheiul portului. Amândoi intrară într-o cameră cu pat. Mai întâi el. Pe pereţii acestei cabine unde locuia supraveghetorul, alături de tablourile înrămate ale Mareşalului Antonescu şi Fuhrerului Hitler, Mariţa mai văzu şi alte poze colorate decupate de prin reviste, cu femei goale care îşi expuneau ţâţele dolofane şi sexul încadrat de părul puberal, bine conturat şi în diferite poziţii, ca figurile să fie cât mai atrăgătoare.
– Domnule jăndar, mi-a venit ameţeală şi simt că nu mă ţin ţârloaiele! N-am aer şi-mi vine să cad din picioare, se jelui Mariţa bărbatului care devenise parcă mai îngăduitor.
– Nu-ţi face griji, că-ţi va fi bine şi vei avea numai de câştigat. Asta te asigur eu! Bea din cana asta, să te linişteşti! Şi-i întinse o cană mare emailată. Nu te îmbată, dar te răcoreşte.
– ??
– Spune drept, câţi ani ai şi de unde vii? Vorbeşte-mi pe ţigăneşte ce zic eu: Domnule plutonier, mă cheamă (cum te cheamă) şi am venit la şatră (de unde ai venit).
Un plâns dezlănţuit cuprinse trupul copilei, care vibra din toate încheieturile. Se vedea pusă la zid, cu mâinile legate la spate, în faţă cu o grupă de soldaţi care o ţinteau cu figuri bestiale, având puştile întinse spre ea în aşteptarea comenzii năucitoare …Foooc! Apoi se văzu moartă, într-o baltă de sânge, cu pieptul perforat de gloanţe şi pe ei, pe jandarmi, prinzând-o cu laţ de un picior, încă nerăcită, târând-o prin praf şi pietriş până la marginea unei gropi, în care era împinsă cu bocancii, peste un morman de alţi morţi.
– Hai, linişteşte-te! Că, dacă eşti ascultătoare, nu numai că nu paţi nimic, dar o să-ţi fie şi bine! Eu urc pe punte şi tu stai aici până vin. Pe uşa aceasta, şi-i arătă o nişă, întri într-o baie cu duş. Nu-i apă încălzită la foc, dar apa este destul de caldă şi numai bună de spălat. Acolo găseşti săpun de-ăl parfumat, prosop şi odicolon. Fă-te curată peste tot, că într-o oră vin să mâncăm. Să nu-ţi faci gânduri negre, că eu sunt om cu suflet… şi-mi place de tine!
Ieşi, plecând la treaba lui.
Uşa se închise şi în broască se răsuci o cheie.
Era încuiată. Măcar era sigură că altcineva nu putea intra peste ea. Se linişti şi gândurile negre îi dispărură. Avea speranţe că nu va muri împuşcată ca un câine pe lângă vreun zid, aşa cum văzuse semeni de-ai ei pe străzile Iaşului.
„Îi place de mine!” Aşa parcă-l auzi că zisese. „Acum, ce-o fi… o fi.!” Şi se uită atentă pe pereţii plini cu poze de femei goale şi frumoase. Toate o urmăreau cu privirile. În orice poziţie se aşeza, ele parcă tot spre ea priveau şi ai fi putut crede că o urmăreau: „Ce cauţi tu aici?”
„O fi fost vreuna din astea în cabina asta?” se întrebă naiv copila încă virgină. Dacă-mi propune, ce să-i răspund?” era o altă întrebare năucitoare pentru ea. La liceu, colega ei de clasă, Florica Decuseară, fusese exmatriculată fiindcă la vizita medicală de la începutul anului a fost depistată că era gravidă. „Florica, avea atunci 15 ani, acum eu am 16 ani! Nu mai sunt nici elevă, nu mai am pe nimeni de care să-mi fie ruşine. Sunt singură pe lume şi totul pentru viaţa mea depinde numai de mine!” gândea ea, înspăimântată de toate cele din juru-i.
„În seara aceea, când stăteam pe o bancă în Parcul Copou şi Ionuţ a fost bătut de garda elevilor legionari, eram numai noi şi era întuneric. Desfăcusem nasturii la bluză şi el, pe pielea goală, se juca mângâind sfârcul ţâţelor mele împietrite de emoţie şi plăcere. La liceu, la orele de anatomie, mi-a plăcut să ştiu totul despre organele genitale şi despre procreare, chiar dacă planşele de anatomie expuse le priveam pe furiş, să nu mă vadă colegii. Acum, dacă trebuie s-o fac, o fac şi mă liniştesc!”
Se apropie de o fotografie de revistă cu poza uneia din frumoasele expuse şi o mişcă. Observase că nu se plia bine pe perete şi, ridicând-o, sub ea descoperi o alta. Era aceeaşi femeie, dar fotografiată făcând sex cu un bărbat mai în vârsta decât ea. Amândoi erau complet dezbrăcaţi. Privi cu multă atenţie poziţia femei şi se transpuse. Simţi o căldură plăcută în tot corpul. Instinctiv se pipăi pe locul puberal şi simţi că se udase. Era femeie! Intră în cabina cu duş şi zăbovi mai mult timp, sub şiroaiele călduţe ale duşului.
Pierduse noţiunea timpului de când stătea singură în cabina dormitor a jandarmului supraveghetor. Avusese timp să se spele cum n-o mai făcuse de multă vreme. Despletise cozile, scosese arginţii şi zăbovise pe-ndelete, spre a-şi spăla capul în mai multe clătiri de ape şi, cu migală, de grăsimea de urs cu care unsese părul. Chiar şi uitase de când nu-şi mai udase cu apă şi săpun părul de pe cap! La casa lor din cartierul Păcurari aveau o baie cu cadă şi duş. Apa o încălzeau la un cazan cu lemne. Din fântâna săpată în curte, care avea o instalaţie cu o pompă de mână, montată pe tubul puţului, zilnic tatăl ei o manevra până umplea bazinul din podul casei. Rezervorul de apă nu era prea mare şi, de aceea, trebuia să facă economie la spălat. Poate chiar asta se avusese în vedere, adică economisirea apei, de-l proiectase aşa de mic. Fântânile erau adânci, cu apă puţină, dar ei aveau apă şi la robinet. Îmbăierea familiei se făcea vara săptămânal, iarna însă mai rar.
La şatră, vara, când era cald, se spălau la râu, când se duceau, dacă se duceau! …Că era cam departe. Mai erau nişte bălţi cu păpuriş, mai aproape de şatră, dar apa de acolo puţea tare rău, aşa că mai bine se lipseau de scăldat. Pe cap, nu-şi aduce aminte de când nu s-a spălat, iar din când în când ungea părul cu untură de urs, să nu facă păduchi. Nici pielea n-o mânca şi se simţea bine după ce se ungea.
După multă aşteptare, în broasca uşii se auzi din nou răsucindu-se cheia. Jandarmul gradat pătrunse înăuntru, având agăţat la brâu, pe centură, pistolul în toc şi în mână o sacoşă bine burduşită. Se uită la fata care-l aştepta, îi zâmbi şi simţi în nas mirosul discret de apă de colonie.
– Cum a fost? Cred că te-ai plictisit singură! …Că am stat destul. Îi scandal mare cu ţiganii, îi vorbi el ei, de parcă ea n-ar fi fost luată din şatră. Văd că te spălaşi, te pieptănaşi şi te parfumaşi ca o doamnă. Este adevărat că nu eşti ţigancă?…
Fata nu răspunse şi cu privirea galeşă se uită în ochii lui, încercând să-i transmită îndurare şi promisiunea …că face orice!
– Cum te cheamă? o întrebă jandarmul înmuiat sufleteşte de fiinţa plăpândă din cabina lui.
– Mariţa!
– Acesta-i numele de-acum, pus la şatră, sau aşa te-a chemat întotdeauna? insistă el, ca să arate că ştie bine ce spune.
– Dacă vă rog, o să treceţi cu vederea şi nu mă divulgaţi?
– Să aud!
– La 12 ani, am fugit de-acasă la Constanţa cu un băiat, că-mi plăcea de el. Nu ştiam că fură. L-au prins şi l-au arestat, iar eu am rămas singură pe drumuri. Am plecat cu trenul şi în gară la Ciulniţa, în tren s-au urcat soldaţii. Toţi călătorii erau controlaţi şi, cum n-aveam buletin şi nici bilet de tren, am coborât din vagon şi aşa am ajuns la şatră. Ţiganii m-au primit şi m-am hotărât să rămân cu ei. N-aveam unde merge. Ai mei îşi luaseră de multă vreme mâna de pe mine.
– Bine, bine, dar acum ţiganii pleacă …în lumea albă!
– Dar ni s-a spus că acolo unde mergem o să fie bine şi vreau să mi se piardă urma.
– Bine, Mariţo! Hai să mâncăm, că am bunătăţi. Diseară dormi la mine?
– Da!
(Va urma)
Ion C Gociu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here