“Maia” – Un roman de succes (II) – Drama unei copile

359

MaiaPe Maia nimeni n-a întrebat-o până atunci ce nume are. Ce conta! Toţi din şatră îi spuneau „domnişoara”, o strigau „domnişoară!” şi era suficient, aşa că se ştia cine-i domnişoara. Totuşi, că erau mari, că erau mici, lăieţilor din şatră le era ruşine s-o tutuiască.
După ceva timp, Bria a observat că românca aciuită la ei nu se închină şi nu spune „Tatăl nostru”, că nu face ca ei, aşa cum fac toţi creştinii!
Pe când mergeau amândouă spre un sat, fiecare purtând în spate câte o traistă în care să adune ce-or primi d-ale gurii, baba a întrebat-o:
– Domnişoară, mânca-ţi-aş curul! Da de ce nu te închini şi nu te rogi ca noi, că eşti tristă şi ai avut atâtea năcazuri, cât toată lumea asta la un loc, de puteai să crăpi, nu alta?
– În credinţa mea, oamenii nu se închină! răspunse fata cu tristeţe, fără s-o privească, şi tăcu.
„Cum adică, de ce să nu să închine? se miră baba, oprindu-se din mers şi uitându-se spre fiinţa plăpândă de lângă ea. Cum o să ghicească în cărţi? Cărţile şi ghiocul, dacă nu sânt închinate, n-o să-i spuie ce vrea ea, de la ele!”
– Da de ce nu vă închinaţi, fă? Că aşa-i creştineşte!
Maia se uită cu blândeţe la femeia care a salvat-o şi acum o ocrotea ca pe copiii ei. Îi răspunse cu glasul şters, vinovat:
– Fiindcă noi nu avem credinţa ca voi. Suntem evrei şi credem în învăţăturile profetului Moise şi-i altceva decât la voi. Noi n-avem biserică, nici preot. Avem sinagogă fără icoane pe pereţi. Conducătorul nostru este rabinul cu care ne rugăm, ne învaţă şi ne dă sfaturi dacă i le cerem. Niciodată noi nu ne spovedim la rabin, cum faceţi voi la preot! Credinţei noastre i se spune iudaism.
Mergeau agale, fără să mai vorbească. Baba se frământa cum să-i spună lui Gheorghe, Maia, gândindu-se la părinţii ei aruncaţi din trenul morţii, la rabinul lor, care-i povăţuia de Sabat când mergeau la slujbă, la sinagogă, mort şi el în aceleaşi împrejurări.
De-acum, viaţa ei luase o altă întorsătură. Trebuia să trăiască ascunsă de lumea în care s-a născut şi a trăit. Nu avea curajul să-şi pună capăt zilelor şi în felul acesta se bucura de lumina zilei. Se resemnase. Se ataşase de aceşti oameni, cu felul şi modul lor de a trăi. Nu-i mai vedea nespălaţi, murdari şi împuţiţi, fiindcă nici ea nu se mai sinchisea de râpul adunat cu timpul pe burtă şi pe picioare. Se obişnuise cu mirosul de untură de urs şi de cort. Când stătea la foc să se încălzească, scânteile n-o mai deranjau, îi deveniseră prietene, se obişnuise cu ele, iar fumul n-o mai ustura la ochii. N-avea nicio grijă şi trăia de pe o zi pe alta. Mâncau ce aduceau pe ghicit şi descântat, cerşit sau schimbat pe vreun făraş, tavă, vătrai sau ibric. Preocupările pentru ziua de mâine dispăruseră.
Când era elevă şi mergea la liceu, trebuia să înveţe zilnic, să-şi facă temele, să deseneze hărţi, să rezolve exerciţii la matematică, la contabilitate, să facă rezumate ale lecţiilor pe care să le citească în faţa colegilor şi multe altele. Acum terminase cu toate, n-avea griji, dar ducea cu durere dorul părinţilor, plecaţi din lume fără voia lor.
Trăia!
„De ce o fi lumea aşa de rea?” se întreba cu tristeţe Maia, de-atâtea şi atâtea ori. „Ce au cu noi de ne omoară fără milă? Că doar suntem tot oameni şi n-am făcut niciun rău cuiva! Acasă, tata şi mama aveau mulţi prieteni creştini cu care se întâlneau şi se respectau. Clienţii care veneau să cumpere de la prăvălia tatei nu plecau niciodată cu mâna goală. Tata cu sârguinţă le cobora, fără să se supere pe ei, chiar toată marfa de pe rafturi, numai să-i mulţumească, fiindcă erau clienţii lui. Şi erau prieteni. Şi, dintr-o dată, lumea s-a înrăit de-au ajuns să ne ia tot, să ne dea foc la casă şi să ne omoare. De ce oare? Ce i-a determinat să facă aceste lucruri, că doar şi noi suntem tot ca ei, chiar dacă avem altă credinţă!”
*
– Bre, andraliule, îi zise a doua zi Bria lui Gheorghe, pe când adunau de prin zăvoi surcele pentru foc. Domnişoara asta nu-i fată de rumân!
– Da ce-i, fă?
gociu– E jidoafcă! Ş-auzii că o cheamă Maia. Când descântam de izdat la fata popii, am auzit muierile vorbind că pe ăştia, pe jidovi, îi omoară oamenii Mareşalului, pe unde-i prind. Părinţii ei au murit stând în picioare lângă ea, într-un vagon de ălălalt, fără fereşti şi scaune, cum i-o zice, nu ca ăle de dus oameni. I-au luat de acasă pe toţi, le-a luat banii şi aurul şi i-a omorât ca pe câni. Auzi, c-a fost măcel pe strada gării de la Iaşi, că de-acolo au fost căraţi aşa, prin ţară. Ea a scăpat că a sărit din trin, atunci când s-a oprit să-i arunce din vagoanele alea, pe ăi care începeau să se umfle şi să pută de căldură. Mi-a povestit că le bucea sângele pe nas şi pe gură. De-aia a leşinat, de n-o mai puteam pune nici eu pe picioare, cu atâtea leacuri. Săraca de ea, nu mai are pe nima în afară de noi!
Gheorghe rămase tăcut. Descinse de pe burtă funia din betelii de tei, anume adusă pentru legat braţul de lemne de foc, ca să le ardă în seara aceea, şi le legă strâns, să nu le piardă.
– O ţinem la noi ş-om vedea ce-o mai fi. Or mai veni şi alte timpuri! S-o-nveţi să descânte, să ghicească în cărţi, că-i frumoasă ş-o plătesc bine cocoanele. Din pohtanul ăla roşu cu floricele multe să-i faci şi ei fustă ca a ta, s-o piepteni cu cozi şi să-i pui nişte arginţi găuriţi din lada căruţii, să samene a ţigani, ca noi.
– Da’ cu cine o mărităm, că-i trece vremea şi i-au crescut ţâţăle?
– ???
*
Atunci, încă nu bănuiau ce-i aşteaptă şi pe ei, ţiganii nomazi, viitorii deportaţi în stepa Transnistriei.
În vara aceea, şatra lui Gheorghe s-a tot mutat şi a ajuns până la Făurei, au trecut şi pe la Slobozia, dar până la urmă s-au întors tot la Ciulniţa, loc liniştit şi ferit de neplăceri, de unde ziua mai puteau aduna ce mai cădea, sau furau noaptea din vagoanele trenurilor încărcate cu mărfuri şi materiale, în drumul lor dinspre şi înspre Constanţa.
Anul 1942
După bâlciul de Sânpetru, căldărarii făcuseră rost de bani, că avuseseră mersoare bună la vândut cazane şi căldări. Respectând obiceiul, s-au dus pe la bănci şi pe unde au mai găsit şi au cumpărat cocoşei cu chipul regelui şi galbeni austrieci de-ai mari, zimţaţi. În ziua numărării, Gheorghe i-a scos pe toţi de unde-i ţinea, i-a pus în vasul păstrat anume, cel alb de porţelan, ţinut în ladă, şi a turnat peste ei vin de-ăl roşu. I-a spălat cu mare grijă, i-a vânturat şi apoi toţi ai casei, de la mare la mic, au băgat mâinile, amestecând cu degetele prin comoară, ascultându-le zăngănitul.
Seara, când copiii s-au culcat sub dune, părinţii au umblat iar la ascunzători. Piranda a descântat locurile goale unde-i păstra, care au fost din nou umplute de Gheorghe, cu toţi galbenii chivernisiţi înainte şi apoi.
*
Lângă cele trei corturi de dinainte venite, din primăvară, pe vară mai veniseră încă două. Părinţi, copii şi nepoţi, erau de-acum 22 de suflete peste care bulibaşă era Gheorghe.
Un jandarm gradat şi un soldat trecuseră pe la şatră, îi număraseră şi-i înregistraseră într-un caiet pe familii, aşa cum declaraseră ei. Dintre toţi, numai patru aveau buletine, restul au fost înscrişi pe nume şi vârstă, după cum au spus ei, sau părinţii lor. Baba Bria, care n-avea nici ea buletin, a declarat că pe fată o cheamă Mariţa şi-i cea mai mare, apoi pe ceilalţi trei băieţi, Vasile, Grigore şi Ioan, precizând la fiecare şi vârsta pe care o au, că ţinea minte când şi unde i-a făcut.
– Pe fata asta am făcut-o iarna, în Cârnelegi, domnu’ ofiţăr, când eram la Ţăndărei, în satul acela de ţigani! Era zăpada mare şi n-a mers nima la primărie s-o declare, că era departe şi-a rămas aşa! Nici ăştia nu-s cu ace. Şi ce dacă! Aşa-i la noi, a mai explicat Bria autorităţii.
Ţiganii se strânseseră roată în jurul jandarmilor. Ai bătrâni erau bănuitori şi îngrijoraţi, puradeii încă se mai hârjoneau. Alergau şi ţipau trăgându-se de păr, că haine pe ei nu prea aveau.
*
– Da bine, ofiţărule, mânca-ţi-aş curul, dar unde vrei să ne duci? Ne scrisăşi pe hârcii şi văd că vrei să ne păzăşti ca pe vite, să nu fugim! îndrăzni să vorbească Bria în faţa gradatului care venise să-i vadă şi în a treia zi după înregistrare.
– Fiindcă e război şi trebuie să vă adunaţi câţi mai mulţi căldărari la un loc! Am primit ordin să avem grijă de voi până plecaţi. Veţi merge să staţi pe lângă sate, cu oameni mai bogaţi! Noi, până acolo vă ducem, că aşa este la război. Până mâine, şefii noştri ne spun încotro plecăm, aşa că pregătiţi-vă de-acum căruţele! preciză caporalul, uitându-se spre Gheorghe, starostele şatrei. Şi plecă.
*
Nu după mult timp, într-o după-amiază de august, la şatra lui Gheorghe şi a Briei de lângă gara Ciulniţa, gradatul s-a întors cu încă trei jandarmi care le-au pus în vedere să se pregătească imediat de plecare, că pe aici trece armata care merge pe front!
– Sunt mulţi soldaţi şi stau cartiruiţi pe lângă gară până se urcă în trenuri.
Încă o dată le-au mai pus în vedere să se pregătească, fiindcă vor fi duşi undeva, să trăiască mai bine decât aici. Li s-a vorbit frumos, soldaţii au râs cu ei, le-au plătit cu bomboane şi ţigări pe lăieţele tinere, să cânte şi să joace din buric jocuri d-ale ţigăneşti, pe babe să le ghicească norocul, de nu mai ştiau de bucurie şătrarii, de la mic la mare, ce noroc a dat peste ei!
– Şi unde vom merge, domn majur? întrebau ăi mai bătrâni cu oareşce neîncredere în cele promise, „că s-ar fi găsit şi pentru ei raiul pe pământ!”
– Bă, noi nu ştim unde! Dar o să vă aşezaţi pe lângă sate bogate, cu oameni darnici. Vă dau, că au de toate! Şi căruţe de ale bune şi mai mari, furgoane, să încăpeţi toţi cu calabalâcul în ele, şi catâri tineri să tragă în hamuri noi. Acolo găsiţi prăvălii cu stămburi colorate, câte vreţi şi ieftine, foi ţesute din păr de capră să vă schimbaţi pânza găurită de la corturi, pene pentru dune, ca să dormiţi pe moale şi câte şi mai câte. O să vedeţi ce bine o să vă fie!
Unul dintre soldaţi, care pusese ochii pe Mariţa, că-i plăcea de ea şi o urmărea tot timpul, i-a spus gradatului, şeful său, că „fata aia mai mare nu juca bine din buric, cum jucau fetele mai mici şi vorbeşte altfel ţigăneşte, de parcă n-ar fi ţigancă!”
Dar, fiindcă fusese declarată că a fost făcută de Bria la Ţăndărei şi în tabelul întocmit era trecută lăiaţă în vârstă de 12 ani, aşa a rămas. Părea ea mai mare că îi crescuseră ţâţele, dar mărturisirea Briei conta. Fetele ţiganilor fac copii şi se mărită la vârsta asta şi trebuie să aibă ţâţele mari, ca să le dea puradeilor să sugă! gândea gradatul.
Ion C Gociu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here