Profesoara Marilena Pîrvulescu, autoarea acestei cărți, îmi este, din toamna trecută, colegă la Colegiul Național “Ecaterina Teodoroiu”, în urma unui transfer de la o unitate cu profil industrial.
După editarea unor lucrări cu caracter educațional, domnia sa și-a susținut recent doctoratul, la Universitatea Babeș-Bolyai, cu o lucrare despre gândirea social-politică a lui Eminescu, un subiect nu tocmai nou, dar binevenit azi, în contextul europenizării noastre. Reamintindu-ne că gazetarul nu gândea deloc în perspectivă politică, deși el a lucrat în perioada 1877-1883 în redacția oficiosului “Timpul”, tribună a Partidului Conservator (publicistica fiind apreciată drept “o operă ideologică trainică literar tot atât cât poezia” – G. Călinescu). Poetul, a cărui operă integrală (marea ediție inițiată de Perpessicius, în 1939, și încheiată în 1996) ne-a fost restituită, în deceniile din urmă, sub egida Academiei Române, în XVI volume masive, s-a dovedit un mare român, apărător al drepturilor istorice și inalienabile ale poporului și un «cenzor» vigilent al moravurilor politicianiste din vremea sa. Pentru cine a urmărit problematica gazetăriei eminesciene, gândirea social-politică a acestuia a fost analizată, comentată, interpretată, încă dinainte de primul război, de editori și critici care, când nu au supralicitat «conservatorismul» poetului, l-au văzut în perspectiva unui «liberalism» sui generis, aplicat la realitățile românești. Oare nu Eminescu de la «Timpul» scria că „Şi noi suntem liberali în marginile pe cari le permite armonia intereselor naţionale şi existenţa statului român ca individualitate deosebită”? (Opere, XI, 1984, p. 52). Iată, așadar, că, dincolo de varii interpretări susceptibile de partizanat ideologic (revendicându-l, pe rând, naționaliști și socialiști, ortodoxiști și ateiști, tradiționaliști și moderniști…), Eminescu rămâne, în conceptele gândirii sale istorice și social-politice, mereu abordabil, dovadă că spiritul său vizionar nu poate fi aservit vreunei doctrine, partinice sau de grup, scăpând oricărui arpentaj partizan prin bătaia lungă, în timpul și spațiul românesc, a ideilor sale.
*
Aspecte ale gândirii social-politice eminesciene (PrinterXpert, Craiova, 2012, 214 p.), lucrarea de doctorat a d-nei prof. Marilena Pîrvulescu, este un comentariu metodic și cursiv al acestor concepții privind statul și funcționarea lui, stratificarea socială, acțiunea economică și culturală, interesele politice și geo-strategice ș.a. Un prim capitol reia, în baza unei bibliografii îndeoște cunoscută, formația culturală a lui Eminescu, pornind de la «originea» socială la copilărie și anii de școală, iar de aici la epoca estudiantină (vieneză și berlineză) și întâlnirea sa – conjuncțiunea – mai întâi cu „Convorbirile literare, în anul debutului poetic aici (1870), mai apoi cu societatea ieșeană „Junimea”, până la cunoașterea lui Maiorescu, omul care a jucat un rol decisiv, fundamental, atât în susținerea existențială cât mai ales în promovarea poetului și recunoașterea, în fine, a „genialității” sale. Dacă toate aceste aspecte privind «originea» (autoarea menționează „pseudocontroversele” legate de nașterea poetului), copilăria legată organic de natură, anii de școală de la Cernăuți și „mirajul teatrului”, perioada studiilor universitare , revenirea în patrie, directoratul la Biblioteca Centrală din Iași, revizoratul peste județele Iași și Vaslui, opțiunea poetului pentru direcția junimistă, sunt, desigur, binecunoscute, miezul mai interesant al lucrării îl constituie Capitolul II, Eminescu jurnalistul. Este momentul când Eminescu, lăsând pe planul speculativ-poetic „fundamentele filosofice”, optează pentru o manifestă punere în slujba intereselor naționale („interesul practic pentru patria noastră”). Și aici, spectacolul concepțiilor social-politice beneficiază de o expozitivă punere în pagină, comentariul fiind, desigur, supravegheat de o bibliografie adecvată, cu aderențe empatice sau respingeri cordiale, mai totdeauna în spiritul accederii elective la tema propusă. Înțelese în contextul social-politic al vremii sale (deceniile 8 și 9 ale secolului XIX), ideile eminesciene privind natura statului și organizarea lui, structura socială și teoria «păturii superpuse» nu sunt încă desuete și lipside de interes analitic, dovadă că gazetarul gândea foarte aplicat la realități și în perspectivă social-istorică. Dacă acest capitol de peste 100 de pagini se dovedește substanțial și foarte îndeaproape controlat bibliografic (citatul fiind, în economia lucrării, destul de prezent), Marginalii asupra naționalismului eminescian (III) este cam impropriu denumit, întrucât, în loc de analiza «naționalismului» anunțat, autoarea reia secvențial atât de comentata, în vremea din urmă, așa-zisa «ieșire» a poetului din scena culturală, adică „episodul Capșa”, punerea poetului în «cămășoiul de forță» la Baia Mitrașevski, anunțarea lui Maiorescu, internarea la spitalul doctorului Șuțu, diagnosticul de «alienație mintală» și toată problematica (atât de controversată azi) a morții poetului. Remarcăm aici atitudinea echilibrată, i-aș zice, a autoarei, care, deși le citează, nu se lasă antrenată în spectacularitatea plină de senzațional a unor abordări de după 1990, care au lansat o mare prostie, menită a întreține o confuzie, față de care însuși Nicolae Manolescu (și nu numai el) a luat în repetate rânduri fermă atitudine, – și anume „asasinarea” lui Eminescu, pentru a-l scoate din dispozitivul politic al unei gazetării ce deranja interesele politicienilor și ale Palatului, având chiar ecou în cancelariile Marilor Puteri (!). Rolul «hotărâtor» în acest «asasinat politic» l-ar fi avut nimeni altul decât «masonul» Titu Maiorescu, marele îndrumător cultural, critic literar, avocat, universitar și om politic al vremii! Și asta cu toate că se știe prea bine că, în perioada spitalizării sale interne (București, Viena) și ambulante (Botoșani, Iași, Hale), poetul a fost tratat cu «injecții mercuriale»! Procedeul exista în practica medicală a vremii (la care ulterior s-a renunțat, desigur), nefăcând decât să ruineze sănătatea poetului, și așa precară, încă din momentul izbucnirii alienației mintale, pe un încărcat fond ereditar favorizat de un stres intelectual intens. Noi înșine am scris despre asta, abordând și alte chestiuni devenite, iată, la fel de urgente, precum, bunăoară, încercarea de mistificare a posterității eminesciene, până la ideea «sanctificării» sale de către biserică, de transformare în cult și icoană! Constatând că autoarea citează și lucrarea noastră, Eminescu – mitograme ale dacoromânității (2010), nu avem decât să apreciem, că, din acest punct de vedere (al unui românism exprimat în cadre mai largi geo-politice, cu reverberații de străveche tradiție, pierzându-se într-un dacism epopeic), autoarea nu și-ar putea continua periplul în «eminescologie» decât asumându-și o anumită ținută (decentă, rezervată, probă) a cercetătorului, delimitându-se de ipoteze necontrolate documentar și de abordări de gregară senzație… Da, Eminescu este un «mit cultural» național, așa cum Shakespeare, Cervantes, Dante, Goethe, Lermontov, Hugo exprimă pe de-a-ntregul specificitatea spirituală a popoarelor respective. «Anatomia» acestui mit – vechi prilej de vorbe și de ipoteze! – nu trebuie să să fie o negare a modului în care Eminescu a fost perceput în etape succesive ale culturii române, ci să ne arate, clar și documentat, cum creatorul și gazetarul, dar mai mult gânditorul, adică toate aceste «ipostaze» / fațete la un loc au dus la nașterea unui «mit», care este, în primul rând, unul al deschiderii către aspirații cultural-naționale. Prin această «deschidere» (și nu închidere într-un halou autarhic și intangibil) actualitatea lui Eminescu este evidentă, pilduitoare, inalienabilă. În acest sens, lucrarea dnei Marilena Pîrvulescu, cursivă și echilibrată, ne mai spune încă o dată, prin analogie cu vorba lui I.L. Caragiale, că autorul Luceafărului rămâne «eternul nostru contemporan». Nu e o vorbă de circumstață să admitem că și azi avem nevoie de Eminescu, pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine, dar și pentru a ne face mai înțeleși în concertul mondial de valori.
Zenovie Cârlugea
